joi, 3 mai 2018

Egalitate


Discut cu Dori despre Infinity War. Avem păreri oarecum diferite: mie filmul mi s-a părut confuz, am avut așteptări mai mari, el e entuziasmat. A citit pe net articole și comentarii, ba chiar și recenzia negativă din New Yorker, pe care am postat-o pe facebook (și cu care el, spre deosebire de mine, nu e deloc de acord). E fascinat de universul Marvel și-mi pune întrebări despre scenariu, despre actori, despre industria cinematografică americană. Îmi arată pe un site o frază care-l nedumerește, referitoare la personajele feminine din ultimul film Avengers: Women make their own decisions and fight as hard and as bravely as the men.” Nu pricepe care e rostul unei asemenea observații. La început nu-i înțeleg nici eu mirarea și m-apuc să-i explic că eroinele filmului sunt la fel de puternice, hotărâte și curajoase ca personajele masculine. Se uită la mine și mai intrigat: "Dar nu e normal să fie așa?"
Chiar? Nu e normal să fie așa?
Da, băiatul meu, la 11 ani, în anul de grație 2018, în România cea europeană, consideră că e firesc ca femeile și bărbații să se comporte la fel, să simtă la fel, să aibă aceleași drepturi și aceleași îndatoriri, să fie egali. Nu știu dacă e educația de-acasă sau de la școală, nu știu dacă e internetul sau corectitudinea politică hollywoodiană, nu-mi dau seama dacă a contat exemplul personal pe care i l-am dat noi, femeile din jurul lui, adică mama și bunicile, dar fiul meu crede că o societate în care femeile sunt egale cu bărbații e firească.
Întrebarea lui m-a șocat la început: sinceră să fiu, mie nu mi se pare așa de normal ca femeile și bărbații să fie egali în basme, romane și filme, și cu atât mai puțin în viața reală. Eu am crescut citind despre Albă ca Zăpada pe care prințul pe-un cal alb o salvează de la moarte cu-n sărut și despre Ileana Cosânzeana, al cărei unic merit a fost că s-a măritat, fericită până la adânci bătrâneți, cu Fătul cel Frumos. M-am maturizat într-o lume în care mulți (vreo 3 milioane și jumătate), femei și bărbați deopotrivă, consideră că nu te-ai realizat ca femeie până nu te-ai „așezat la casa ta și n-ai făcut copii”, că femeia fără bărbat e o ciudățenie a naturii și că locul femeii e, oricum, mai degrabă la cratiță, decât la catedră, la volan sau cu bisturiul în mână.
Începem o discuție lungă, pe care probabil o vom relua de mai multe ori, despre un subiect mult prea vast pentru a-l epuiza într-o singură seară. Îi explic că timp de mii de ani bărbații au deținut puterea în societate și că doar foarte de curând, abia de-o sută și ceva de ani, femeile au început treptat, cel puțin aici, în Europa, să aibă aceleași drepturi cu ei. Chiar și acum există însă țări, nu foarte depărtate de noi, în care femeile sunt grav discriminate. La început nu mă crede, dar când îi arăt pe wikipedia că, în Arabia Saudită femeile își vor putea lua permis de conducere abia de luna viitoare și că n-au voie să ia nicio decizie importantă fără supervizarea unui bărbat din familie, rămâne efectiv cu gura căscată.
Îl întreb atunci: "Ce părere ai, Dori? Cum ar fi dacă eu n-aș putea avea permis și-ar trebui să cer voie unui bărbat pentru orice fac?"
Se holbează o secundă la mine, blocat, și iese din cameră râzând în hohote.
Poate că fiii mei, copiii și tinerii de azi, vor  gândi altfel decât generațiile trecute. Nu-i subestimați. Poate vor avea o viață mai bună ca noi, în care iubirea și respectul să fie pe primul plan. Am speranțe.

miercuri, 16 august 2017

Iuda

Am citit Iuda, de Amos Oz. O carte frumoasă, calmă, scrisă cu un soi de bunătate care-ți lasă un gust tare plăcut până la sfîrșit. Autorul se folosește de o poveste improbabilă de iubire ca să discute de fapt despre două subiecte mult mai serioase, mai importante și mai durabile în timp: imaginea lui Isus (și a lui Iuda) și frământările politice care au dus la formarea statului Israel, din perspectivă evreiască.
 Pe mine, recunosc, mă preocupă mai mult iubirea (mai ales când e vorba despre o femeie frumoasă de 45 de ani, ceea ce nu prea găsești în multe romane de dragoste) decât religia sau politica. Cu toate astea, tot citind, m-am trezit că devin din ce în ce mai interesată de ideea (logică de altfel) că nu îl poți înțelege pe celălalt (adversar politic, credincios al altei religii sau persoană de alt sex) până când nu încerci să te pui în pielea lui și să vezi lucrurile din perspectiva opusă. Și că, până la urmă, trădarea și loialitatea pot fi două fețe ale aceleiași monede.
O carte pe care o recomand celor care vor poate să afle lucruri noi, așezate într-o lumină diferită, despre fapte și idei vechi, care par de nezdruncinat și despre care credem că știm deja totul și în care personajul pozitiv și cel negativ au fost demult stabilite.
Vă las câteva citate care mi-au plăcut mai mult (nu uitați că autorul este un evreu care locuiește în Israel):
„Dacă evreii l-ar fi acceptat*, toată istoria ar fi arătat complet altfel. Biserica nici nu ar fi apărut. Și poate că toată Europa ar fi adoptat o versiune moderată și rafinată a iudaismului. Astfel am fi fost cruțați de exil, de urmăriri, de pogromuri, de inchiziție, de defăimări, de dezbinări și de Shoah**.”
* pe Isus
** Holocaust
„Ceea ce se întâmplă între noi și creștini e ceva profund și obscur, și va dura încă o sută de generații. Cât timp fiecare copilaș e învățat de la sânul mamei că încă trăiesc în lumea asta creaturi care sunt ucigașii lui Dumnezeu, sau urmașii ucigașilor lui Dumnezeu, nu vom avea liniște.”
„Între evrei și arabi nu e și nu a existat niciodată vreo neînțelegere. Dimpotrivă. De câteva decenii, între ei e o înțelegere perfectă: arabii vor țara asta pentru că e singura lor țară. Nu au alta în afară de ea, iar noi o vrem din exact același motiv.”
„Evreii de aici sunt un mare câmp de refugiați, și arabii la fel. Și de acum înainte, arabii trăiesc zi de zi nenorocirea înfrângerii lor, iar evreii trăiesc noapte de noapte groaza răzbunării lor.”

Și preferatul meu:
„Cine acceptă să se schimbe, cine are curajul să se schimbe, va fi întotdeauna considerat trădător de cei care nu sunt capabili de nicio schimbare și se tem de schimbare ca de moarte, și nu înțeleg ideea de schimbare, pe care o urăsc.”

Luni de fiere



Am citit Luni de fiere, de Pascal Bruckner. Am descoperit una dintre cele mai hidoase cărți pe care le-am citit vreodată. Nu mă înțelegeți greșit, nu este o carte proastă, dimpotrivă, este scrisă magistral (deși cred că traducerea e nițel cam prețioasă). Urâțenia ei respingătoare ei e urâțenia care zace asunsă în fiecare dintre noi. Citind-o, descoperi o carte care te pălmuiește, te dă cu capul de pereți și te obligă să te uiți în oglindă și să te recunoști, spulberându-ți toate iluziile. Bruckner duce la extrem, până aproape de patologic, mai întâi iubirea, transformată apoi într-un sentiment cel puțin la fel de puternic, ura profundă. Cu cât iubești mai mult pe cineva, cu atât e posibil să ajungi să-i dorești răul, chiar fizic, atunci când te face să suferi. Pentru că iubind, dai altuia puteri absolute asupra ta și devii vulnerabil, iar când iubirea se termină, întotdeauna din vina celuilalt, ura va fi totală. Oamenii nu sunt buni, blânzi și iubitori, sufletul omenesc ascunde o mocirlă de gelozie, răutate, cruzime, meschinărie și minciună, iar romanul ăsta le scoate pe toate la iveală.
Am găsit nenumărate pasaje memorabile, dureros de reale, aproape că nicio pagină nu mi-a rămas nesubliniată, dar n-am să postez nici unul dintre ele, cu speranța deșartă că poate, printr-o minune, Bruckner se înșală și iubirea devărată există și poate dura în timp.
Dacă vreți o carte adevărată, dar incomodă, citiți-o. Dacă vreți un roman siropos de dragoste, care să vă hrănească iluziile, evitați-o.

miercuri, 2 august 2017

La cofetărie


În Mangalia, pe strada principală, am descoperit o cofetărie cochetă, amenajată într-o casă veche, frumos și cu grijă renovată. Vânzătoarea, o fată durdulie de vreo douăzeci de ani, mă întâmpină cu zâmbetul pe buze și pare amabilitatea întruchipată. Mă uit în vitrina plină de prăjituri clasice de cofetărie, de la choux a la creme la eclere și savarine, și observ una cu un nume mai neobișnuit, dar care îmi atrage atenția: Prăjitură egipteană. Îi zâmbesc domnișoarei de la tejghea și-o întreb: 
 - Cum e prăjitura asta egipteană? E bună, nu-i așa?
- Nu, îmi răspunde scurt, cu o mină serioasă.
- Cum nu? Chiar nu e bună?, insist eu nedumerită.
- Nu, azi nu e bună. Mâine o să fie bună.
- Aha! Dar choux-urile astea sunt bune, nu? Le iau pentru copii…
- Alea cu cremă de vanilie nu sunt bune, îmi răspunde ea ușor încruntată. Alea cu cacao, da.
- Încep să mă prind în jocul ei și continui:
- Dar rulada cu iaurt? E bună?
- Eu zic că nu e bună, mai bună e amandina, dar faceți cum vreți.
- Sigur, sigur, dumneavoastră știți mai bine! Văd că aveți și cornulețe cu rahat! Vai, ce mult îmi plac! Ce părere aveți, să-mi iau cornulețe cu rahat?
- Nu!
- Nu? Aoleu, păi îmi plac tare mult!
- Vă cred, dar luați cornulețe cu nucă. Mâine puteți să luați și cu rahat.
În final, am ascultat, firește, de sfaturile ei și într-adevăr, prăjiturile au fost toate bune și extrem de proaspete. Termitele de-acasă le-au terminat în zece secunde și erau gata să mă trimită să mai cumpăr un rând… Poate la anu’, cine știe…