miercuri, 16 august 2017

Iuda

Am citit Iuda, de Amos Oz. O carte frumoasă, calmă, scrisă cu un soi de bunătate care-ți lasă un gust tare plăcut până la sfîrșit. Autorul se folosește de o poveste improbabilă de iubire ca să discute de fapt despre două subiecte mult mai serioase, mai importante și mai durabile în timp: imaginea lui Isus (și a lui Iuda) și frământările politice care au dus la formarea statului Israel, din perspectivă evreiască.
 Pe mine, recunosc, mă preocupă mai mult iubirea (mai ales când e vorba despre o femeie frumoasă de 45 de ani, ceea ce nu prea găsești în multe romane de dragoste) decât religia sau politica. Cu toate astea, tot citind, m-am trezit că devin din ce în ce mai interesată de ideea (logică de altfel) că nu îl poți înțelege pe celălalt (adversar politic, credincios al altei religii sau persoană de alt sex) până când nu încerci să te pui în pielea lui și să vezi lucrurile din perspectiva opusă. Și că, până la urmă, trădarea și loialitatea pot fi două fețe ale aceleiași monede.
O carte pe care o recomand celor care vor poate să afle lucruri noi, așezate într-o lumină diferită, despre fapte și idei vechi, care par de nezdruncinat și despre care credem că știm deja totul și în care personajul pozitiv și cel negativ au fost demult stabilite.
Vă las câteva citate care mi-au plăcut mai mult (nu uitați că autorul este un evreu care locuiește în Israel):
„Dacă evreii l-ar fi acceptat*, toată istoria ar fi arătat complet altfel. Biserica nici nu ar fi apărut. Și poate că toată Europa ar fi adoptat o versiune moderată și rafinată a iudaismului. Astfel am fi fost cruțați de exil, de urmăriri, de pogromuri, de inchiziție, de defăimări, de dezbinări și de Shoah**.”
* pe Isus
** Holocaust
„Ceea ce se întâmplă între noi și creștini e ceva profund și obscur, și va dura încă o sută de generații. Cât timp fiecare copilaș e învățat de la sânul mamei că încă trăiesc în lumea asta creaturi care sunt ucigașii lui Dumnezeu, sau urmașii ucigașilor lui Dumnezeu, nu vom avea liniște.”
„Între evrei și arabi nu e și nu a existat niciodată vreo neînțelegere. Dimpotrivă. De câteva decenii, între ei e o înțelegere perfectă: arabii vor țara asta pentru că e singura lor țară. Nu au alta în afară de ea, iar noi o vrem din exact același motiv.”
„Evreii de aici sunt un mare câmp de refugiați, și arabii la fel. Și de acum înainte, arabii trăiesc zi de zi nenorocirea înfrângerii lor, iar evreii trăiesc noapte de noapte groaza răzbunării lor.”

Și preferatul meu:
„Cine acceptă să se schimbe, cine are curajul să se schimbe, va fi întotdeauna considerat trădător de cei care nu sunt capabili de nicio schimbare și se tem de schimbare ca de moarte, și nu înțeleg ideea de schimbare, pe care o urăsc.”

Luni de fiere



Am citit Luni de fiere, de Pascal Bruckner. Am descoperit una dintre cele mai hidoase cărți pe care le-am citit vreodată. Nu mă înțelegeți greșit, nu este o carte proastă, dimpotrivă, este scrisă magistral (deși cred că traducerea e nițel cam prețioasă). Urâțenia ei respingătoare ei e urâțenia care zace asunsă în fiecare dintre noi. Citind-o, descoperi o carte care te pălmuiește, te dă cu capul de pereți și te obligă să te uiți în oglindă și să te recunoști, spulberându-ți toate iluziile. Bruckner duce la extrem, până aproape de patologic, mai întâi iubirea, transformată apoi într-un sentiment cel puțin la fel de puternic, ura profundă. Cu cât iubești mai mult pe cineva, cu atât e posibil să ajungi să-i dorești răul, chiar fizic, atunci când te face să suferi. Pentru că iubind, dai altuia puteri absolute asupra ta și devii vulnerabil, iar când iubirea se termină, întotdeauna din vina celuilalt, ura va fi totală. Oamenii nu sunt buni, blânzi și iubitori, sufletul omenesc ascunde o mocirlă de gelozie, răutate, cruzime, meschinărie și minciună, iar romanul ăsta le scoate pe toate la iveală.
Am găsit nenumărate pasaje memorabile, dureros de reale, aproape că nicio pagină nu mi-a rămas nesubliniată, dar n-am să postez nici unul dintre ele, cu speranța deșartă că poate, printr-o minune, Bruckner se înșală și iubirea devărată există și poate dura în timp.
Dacă vreți o carte adevărată, dar incomodă, citiți-o. Dacă vreți un roman siropos de dragoste, care să vă hrănească iluziile, evitați-o.

miercuri, 2 august 2017

La cofetărie


În Mangalia, pe strada principală, am descoperit o cofetărie cochetă, amenajată într-o casă veche, frumos și cu grijă renovată. Vânzătoarea, o fată durdulie de vreo douăzeci de ani, mă întâmpină cu zâmbetul pe buze și pare amabilitatea întruchipată. Mă uit în vitrina plină de prăjituri clasice de cofetărie, de la choux a la creme la eclere și savarine, și observ una cu un nume mai neobișnuit, dar care îmi atrage atenția: Prăjitură egipteană. Îi zâmbesc domnișoarei de la tejghea și-o întreb: 
 - Cum e prăjitura asta egipteană? E bună, nu-i așa?
- Nu, îmi răspunde scurt, cu o mină serioasă.
- Cum nu? Chiar nu e bună?, insist eu nedumerită.
- Nu, azi nu e bună. Mâine o să fie bună.
- Aha! Dar choux-urile astea sunt bune, nu? Le iau pentru copii…
- Alea cu cremă de vanilie nu sunt bune, îmi răspunde ea ușor încruntată. Alea cu cacao, da.
- Încep să mă prind în jocul ei și continui:
- Dar rulada cu iaurt? E bună?
- Eu zic că nu e bună, mai bună e amandina, dar faceți cum vreți.
- Sigur, sigur, dumneavoastră știți mai bine! Văd că aveți și cornulețe cu rahat! Vai, ce mult îmi plac! Ce părere aveți, să-mi iau cornulețe cu rahat?
- Nu!
- Nu? Aoleu, păi îmi plac tare mult!
- Vă cred, dar luați cornulețe cu nucă. Mâine puteți să luați și cu rahat.
În final, am ascultat, firește, de sfaturile ei și într-adevăr, prăjiturile au fost toate bune și extrem de proaspete. Termitele de-acasă le-au terminat în zece secunde și erau gata să mă trimită să mai cumpăr un rând… Poate la anu’, cine știe…

vineri, 30 iunie 2017

Musafirul



            Mai 1980.
            Mama mi-a spus de ceva timp c-o s-avem un musafir deosebit. Nu-l cunosc, dar e cineva important, pentru el se răstoarnă casa cu fundul în sus, se văruiește, se mută mobile și se pune faianță. Ai mei cumpără bunătăți din Piața Amzei, de prin Obor sau de la cunoștințe care fac rost pe sub mână de trufandale. Mama vrea neapărat să gătescă niște feluri de mâncare speciale, iar băutura trebuie să fie și ea deosebită, așa că bunicul, preot vicar, ne aduce un vin bun bisericesc de prin depozitele Patriarhiei. Totul o să fie perfect, ireproșabil, fără greș.
            În ajunul vizitei, sunt trimisă cu tata la piața de flori de la Hala Unirii. Cumpărăm un braț enorm de liliac mov, care e pus într-o vază înaltă, așezată în sufragerie pe-un stativ de faianță verde, împrumutat special de la bunica. Celelalte camere sunt împodobite cu zeci de lalele albe, galbene, roșii, pestrițe.
            Vine și ziua mult așteptată. Sunt îmbrăcată, aranjată, dichisită și mi se atrage atenția să fiu cuminte și să nu vorbesc neîntrebată. Cu ceva întârziere, la ușa noastră apare un domn cu o frunte înaltă, înconjurată, ca o coroană, de un păr cărunt și buclat. Poartă niște ochelari mari, cu lentile groase și rame închise la culoare. Mama se învârte în jurul lui neîncetat, încercând să-i ghicească și cea mai mică dorință. Înțeleg că lucrează împreună, îi este șef.
            Domnul, care mie mi se pare cam bătrân, vorbește frumos și spune lucruri interesante, din care nu pricep mai nimic. Sunt puțin speriată de el, dar rezist nemișcată pe scaun, ore întregi, ascultând atent ce se spune, fără să pierd vreun cuvânt.
            La un moment dat, înveselit de vinul alb, musafirul se-ntoarce mirat spre mine, ca și când abia atunci mă observă la masă. Mângâindu-mă ușor pe obraz, mă-ntreabă:
- Câți ani ai, drăguță?
- Opt, îi răspund eu timid, sunt în clasa a doua.
- Foarte bine, poate-ai să fii nevasta băiatului meu, Nicolae!, îmi spune râzând.
            Târziu în noapte, invitatul pleacă. Eu dorm deja în camera mea, epuizată de emoție și amețită de vorbele multe din care-am înțeles prea puțin.
            A trecut exact o săptămână de la vizita domnului cu voce blândă. E prânzul, m-am întors de puțin timp de la școală. Sună telefonul, mama răspunde și, după câteva clipe, începe să țipe, plângând: A murit, a murit Marin Preda!
            Știam despre cine era vorba: musafirul nostru cu ochelari murise brusc, inexplicabil...Timpul nu mai avusese răbdare...


miercuri, 28 iunie 2017

Întâlnirea



            Mă legăn în balansoarul din sufragerie, uitându-mă la televizor. De fapt, privesc neatentă ecranul, cu sonorul închis. Pe măsuță m-așteaptă cafeaua cu lapte, aceeași ca-n fiecare dimineață. Îmi las mintea să hoinărească, strecurându-se printre amintirile triste, așa cum am învățat-o cu greu s-o facă. Zâmbesc, pentru prima oară după atâta timp: uite că viața poate fi uneori și frumoasă, îți rezervă surprize când nu te mai aștepți.
            Ca și acum câteva luni, pe la-nceputul verii, când mă dusesem să-mi văd părinții, în urbea natală. Atunci, ca să mai scăpăm de cicăleala lor interminabilă și să ne eliberăm nițel mintea de griji, am scos-o într-o după-amiază pe soră-mea în oraș. Deși nu mai stau acolo de peste patruzeci de ani, de orice colț de stradă mă leagă o amintire frumoasă, așa că-mi place să mă plimb și să-mi aduc aminte de clădiri, oameni, întâmplări. Plus că o bârfă scurtă despre ce s-a mai întâmplat prin orașelul de provincie, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, nu strică niciodată. Mergând noi așa, la braț, și sfătuindu-ne cum să ne descurcăm cu părinții noștri nonagenari, am auzit-o pe Maria spunând:
            - Auzi, dragă, nu cumva pe strada asta stătea iubitul ăla al tău din liceu, Alexandru și nu mai știu cum?
            - Care Alexandru? De Alexandru Vintilă zici? Ai dreptate, cred că pe-aici stăteau părinții lui. Dar n-a fost iubitul meu, exagerezi. Ne-am plimbat doar de câteva ori, la cofetărie, la un dans și cam atât. Nici măcar nu ne-am sărutat vreodată. Poate doar așa, prietenește, pe obraz...Știi că singurul bărbat din viața mea a fost Victor...
            - Știu, dragă, știu, dar eu vorbesc despre ce s-a întâmplat înainte de Victor. Povestea cu Alexandru a fost în liceu, era amor mare între voi. Deși eram copil, tot mi-aduc aminte cum te piteai când primeai scrisorele pe ascuns...
            Ca să vezi, avea dreptate Maria. Și uitasem de povestea asta. Așa e, fusese ceva între mine și Alexandru, chiar dacă nu ne spuseserăm vorbe mari de iubire și nici nu ne făcuserăm planuri de viitor. Eram elevi la același liceu, dar el, cu vreo doi ani mai mare ca mine, plecase la un moment dat în armată. Câteva luni îmi trimisese în fiecare săptămână câte-o scrisoare, așa cum promisese, iar eu îi răspundeam pe furiș, să nu mă prindă ai mei, care ziceau că încă sunt prea mică pentru asta. Treptat, epistolele îi deveniseră mai reci, apoi se răriseră, până încetaseră de tot. Când s-a întors în oraș, eu mă pregăteam să plec la facultate, în metropolă. Ne mai întâlniserăm o dată sau de două ori, dar magia dintre noi se risipise, parcă nici nu ne mai cunoșteam. Aflasem apoi, de-a lungul anilor, că se căsătorise, avea o nevastă și doi copii, care de-acum trebuia să fie mari, la casele lor. Știam că făcuse carieră în armată, probabil că între timp se și pensionase, la fel ca mine. Da, acum îmi aminteam de el...

      Taman în momentul ăla, când începuse să m-apuce nostalgia, am simțit cotul soră-mii înfipt în șoldul meu stâng:
Continuarea pe Catchy

miercuri, 21 iunie 2017

Guguștiuc



E o zi însorită de început de vară și-un vânticel cald adie printre copaci. Am pe mine un pulovăraș subțire, cu ajur, încă e răcoare dimineața. Mai e până când căldura sufocantă a verii se va instala peste oraș.
Merg agale pe aleea din spatele blocului și urmăresc atentă dantela desenată de razele soarelui printre frunzele plopilor înalți. Îmi place să sar peste fiecare crăpătură din asfalt, e joaca mea preferată. Am în picioare niște pantofiori de lac și ciorapi trei sferturi albi, croșetați din bumbac subțire. Prin găurelele delicate ale ciorapilor se văd petice de piele măslinie.
Miroase frumos afară, a tei și-a flori de toate culorile, iar cântecul unui guguștiuc îmi însoțește pașii: gu-guuu-știuc, gu-guuu-știuc!
Mâna mea mică e toată cuprinsă de mâna bunicii. Îi simt căldura, mă ține strâns să nu cad, să nu pățesc ceva.
Am 5 ani azi și sunt cu bunica mea...

joi, 16 martie 2017

Draga mea, iubita mea

Draga mea, iubita mea,

Îți scriu ca să-ți spun că-mi pare nespus de rău că m-am lăsat păcălită și i-am crezut.

I-am crezut atunci când mi-au arătat, zi de zi, că oamenii mari nu se iubesc, doar își fac datoria. I-am lăsat să-mi întipărească în suflet și-n inimă ideea că într-un cuplu nu numai că nu-i nevoie de iubire, dar că nici afecțiunea, respectul, bunăvoința sau tandrețea nu sunt necesare pentru ca o căsnicie să "reziste". Singurul lucru care contează e constanța, iar drumul pe care ți l-ai ales prima oară, chiar dacă e presărat de frustrări și suferințe, e singurul pe care poți păși. Minciuna, disprețul, ura sunt scuzabile, dacă prin ele îți păstrezi imaginea și statutul. Ce cred ceilalți e cel mai important, ce simți tu contează cel mai puțin. Lacrimile sunt rușinoase.

M-au învățat că nu e neapărat nevoie ca părinții să-și iubească din inimă copiii și cu atât mai puțin să le-o arate. Mult timp am fost convinsă că un copil e bun numai dacă e cel mai bun dintre toți, altfel e doar un rebut nedorit. Rolul mamei și al tatălui, se știe, este să-și educe și îngrijească odraslele, nicidecum să le încurajeze sau să le mângâie. Copilul doar în somn poate fi pupat (uneori), altfel i se urcă la cap și se crede buricul pământului. De lăudat, numai când ești primul o meriți și poate nici chiar atunci, căci mai ai multe de dovedit în viață până să crezi că faci mai mult decât o ceapă degerată. 

Îmi pare rău că ți-am greșit atât de mult și i-am crezut când mi-au spus că dragostea e o plăsmuire din cărți și filme și că nu există în viața reală. I-am lăsat chiar să mă convingă că n-ai nicio calitate pentru care să fii  iubită. Că nu ești suficient de frumoasă, de deșteaptă sau de interesantă ca să fii perechea cuiva. Și că trebuie să rabzi orice, să ierți orice, pentru ca un bărbat să te accepte lângă el, pe tine, nedemna de iubire.

Continuarea pe Catchy