De ce-mi plac tipii rai

Deunazi am citit un articol, il gasesti aici , despre motivele pentru care fetele (de preferință cele cuminți) preferă băieții răi, dar, până la urmă, se mărită cu cei buni.

Și mie-mi plac (și mi-au plăcut întotdeauna) tipii răi, dar nu pentru că sunt ei răi, ci pentru că sunt singurii care ar putea să mă aprecieze și să mă iubească așa cum sunt eu, imperfectă. Fac aici o paranteză: când spun despre cineva că este un bărbat rău, mă refer la barbatii siguri pe ei, descurcareti, increzatori, care stiu intotdeauna ce si cum trebuie sa faca, nu ma refer la persoanele certate cu legea, la infractori.

De ce imi plac? Simplu: sunt suficient de inteligentă ca să cuceresc din vorbe aproape pe oricine, dar pentru bărbați, vorbele nu sunt de ajuns. Pentru majoritatea, e nevoie și de frumusețe. Iar frumoasă n-am fost niciodată, cred că și la 20 de ani n-am luat mai mult de un 7 la frumusețe, pe o scară de la 1 la 10.

Băieții răi, cum le zice articolul, sunt cei care, prin îndrăzneală, forță fizică și psihică, atitudine, agresivitate, au succes la femei și de obicei încep prin a le alege pe cele mai frumoase, au nevoie de palmares. Dar pe măsură ce capătă experiență și anii trec, își dau seama că frumusețea contează mult mai puțin decât mintea, mai ales într-o relație pe termen lung. În iubire e nevoie de inteligență, inclusiv în pat, însă femeile frumoase sunt rareori și deștepte și nu spun asta din invidie sau prejudecată. Pur și simplu ele n-au nevoie să fie simpatice, spumoase, interesante, cultivate, nostime, din moment ce e suficient să-și arate nurii ca să cucerească. Mai mult, frumoasele nu sunt darnice când vine vorba de sex, îl consideră  drept o recompensă în sine, pentru care bărbatul trebuie să le fie veșnic recunoscător. Au pretenții, fițe și dureri de cap și rareori fac efortul să se poarte frumos ca să fie iubite. La urma urmei, de ce-ar face-o? Sunt adorate asa cum sunt, nu e nevoie sa se STRADUIASCA.

Numai că băieții răi nu sunt dispuși să accepte la nesfârșit asemenea pretenții. Și își dau seama după o vreme de ce preferă femeile ca mine. Vor și ei să fie iubiți, înțeleși și mângâiați, chiar dacă încearcă să ascundă asta.

Băieții buni se mulțumesc la început cu fete cuminți, deștepte și urâțele, așa ca mine. Nu sunt capabili să cucerească frumuseți, nu au suficientă îndrăzneală, suficientă încredere în sine.  Numai că anii trec și încep să-și dorească ce n-au avut în tinerețe: o femeie frumoasă. Sau mai multe...Că ei încă mai cred că tot ce zboară se mănâncă.

Și mie îmi plac tipii răi și am făcut greșeala să mă mărit cu unul cuminte.

Despre copii (1)

M-am gandit să vă povestesc despre copiii mei, având in vedere ca ei reprezintă cea mai mare parte a vieții mele. Pe urma mi-am dat seama ca un singur mesaj nu e suficient, așa că probabil voi scrie o serie.

In primul rând, să fie clar de la început: habar n-am cum se cresc copiii. Vă spun asta deși am destulă experiență, cu doi băieți, unul de opt ani și unul de trei. În schimb, ei ar putea cu siguranță să scrie un manual despre cum se cresc adulții.

Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, copiii mei nu sunt ai mei. Adică sunt două persoane independente total de mine (și fizic, și psihic), care m-au ales taman pe mine ca vehicul pentru a veni pe lumea asta. În acest scop s-au folosit timp de 9 luni de corpul meu, după care au ieșit (sau au fost scoși) de-acolo, provocând diverse stricăciuni pe alocuri (pe principiul: copiii sunt ușor de băgat înăuntru, dar mai greu de scos).

Nu mi-aș fi recunoscut copiii dintr-o mie, așa cum mărturisesc multe mămici simțitoare și sufletiste. La mine n-a fost deloc așa. A venit o tanti asistentă de la maternitate, mi-a pus bebelușul în brațe și mi-a zis: Doamnă, pe ăsta l-ați făcut, pe ăsta vi-l dăm!(sau cam așa ceva). Și l-am luat. Bineînțeles, au fost amândoi cei mai frumoși și perfecți copii din lume, așa cum sunt toți copilașii pentru mămicile lor. Dar n-am simțit emoția cutremurătoare a primei întâlniri. Am simțit doar o mirare foarte mare: ia să văd cine m-a locuit atâtea luni!

Ei, în schimb, au avut încă din prima zi  păreri. Ce și cât să mănânce, cât și când să doarmă, cine să-i legene, cine să-i plimbe. Pentru mine a fost o enigmă cum aș putea aplica sfaturile de genul: pune-l să facă aia, să mănânce aia, să se îmbrace cu ailaltă. Pur și simplu nu ține, au gusturile lor, preferințele lor, sunt, din primul moment al vieții lor pe pământul ăsta, niște ființe de sine stătătoare, așa cum este și firesc să fie.

Pe măsură ce au crescut, atitudinea lor față de mine a devenit tot mai părintească, ca să zic așa. Practic, ei mă cresc și mă educă pe mine, pe principiul: S-o lăsăm să moară proastă sau să-i spunem și ei cum stau lucrurile?
De pildă, băieții mei sunt de părere că eu nu știu mai nimic: Mama, ce-mi place când văd că știi să folosești smartphone-ul! sau Mami, te azut eu să dețchizi tabeta ațta!

Uneori, mă tratează ironic: Mami, ce bună ți-a ieșit supa asta din plic, ai putea să te duci la Masterchef!
Eu n-am însă voie să-mi permit să-i găsesc amuzanți: Mami, cumba lâzi de mine?
Rareori, sunt și eu apreciată la adevărata mea valoare: Mami, ești sexi cu bluza asta!

Au grijă mereu de sănătatea mea, când îi rog să mă lase să mă odihnesc îmi spun într-un glas: Nu te lăsăm să dormi, că te iubim prea mult! (și urmează un râs sarcastic).

În ceea ce privește educația lor, mă străduiesc (luptându-mă din răsputeri pentru asta cu Buni, care e clar de altă părere) să-i las să ALEAGĂ singuri. Ce anume? Păi, cât mai multe... Să ia decizii, cum eu n-am fost lăsată de părinții mei să iau și să-și dea seama de mici ce vor, ce le place și ce e mai bine pentru ei (cu ajutorul sfaturilor mele, desigur). Chiar dacă asta înseamnă să mi se urce uneori efectiv în cap.

Ce mi-aș dori cel mai mult și mai mult? Să-i învăț cum să fie fericiți, dar pentru asta trebuie să învăț mai întâi eu cum s-o fac...


Va urma...

Duminica

Singura, singura, singura.

Gandurile mi se rostogolesc in cap, ca niste bile pe o masa verde de biliard, dar abia reusesc sa le aud, in galagia asurzitoare care ma inconjoara.

Tac, tac, tac, in timp ce in jurul meu oamenii vorbesc, se agita, rad, plang, atenti  doar la propriile griji, asa cum e si normal, ca nimeni nu traieste in papucii celuilalt.

Singura mereu, acasa, pe strada, la serviciu, in masina, cu gandurile mele, incercand sa nu le las sa se desparta de ziua de azi, sa nu-si aminteasca de ziua de ieri si, mai ales, sa nu spere la ziua de maine.

Vorbesc doar o data pe saptamana, dar atunci uit ce am de spus, tac si zambesc.

Singura, singura, singura.

Duminica.

La 40 de ani nu-i ca la 20

Când iubești la 40 de ani, nu-i ca la 20. Pare o chestie evidentă, dar când o simți, te ia prin surprindere. 

Poate ai crezut ca ți-a trecut, că n-o să mai trăiești niciodată așa ceva, ca ai închis prăvălia, ca s-a așezat praful și în inimă și în suflet și că se poate trăi fără să te simți vreodata femeie, doar om, iar uneori nici măcar atât. Ești convinsă că n-o să te mai simți niciodată tânără, fericită și fără griji, așa cum te simțeai înainte. Înainte să înceapă viața, necazurile și toate umbrele care s-au înfășurat în jurul tău, împiedicându-te să mai simți ceva. Înainte, când aveai în față doar speranțe și visuri, din care prea puține au devenit realitate.

Și brusc sufletul îți explodează de fericire și îți dai seama că nu muriseși încă, așa cum credeai. Nu, ești vie, vie, vie și iubești de o mie de ori mai mult decât ai fi putut iubi la 20 de ani.

La 40 de ani știi deja ce vrei, ce ai nevoie și ce-ți lipsește. Știi ce poți, ce meriți și ce contează. Știi ce defecte poți tolera și ce calități sunt indispensabile ca să poți iubi pe cineva. Mai știi, probabil, și ce minune este în viață să-ți găsești perechea, nu doar o pereche. Mai ales dacă ți se părea că singurătatea nu se va mai termina niciodată.

La 20 de ani îți închipui că orice mică imperfecțiune fizică îți ruinează orice șansă de a fi iubită, la 40 de ani știi deja că poți fi atât de frumoasă când iubești, încât amănuntele astea nu contează. Și mai știi că la rândul tău vei iubi ridurile din colțurile ochilor cuiva mai mult decât ai iubit cândva o față perfectă sau niște brațe musculoase.

Bombăneala

(mai ales pentru femei :) )

M-am găsit zilele trecute într-o dilemă pe care credeam, în vanitatea mea, că am depășit-o demult, prin imensa mea înțelepciune în ceea ce privește chestiunile de amor, acumulată datorită bogatei mele experiențe de viață: dacă să mă las sau nu pradă ispitei de a bombăni.

Ce s-a întâmplat? Simplu: omu' (că e și el om, nu zeu), mi-a greșit cu ceva, având însă circumstanțe mai mult decât atenuante. Ceva nici prea mare, nici prea mic, dar care pe mine m-a deranjat, suficient de mult ca sa mă consider îndreptățită să BOMBĂN. În aceeași zi, omu' de care ziceam avusese tot felul  de probleme, nervi și discuții și avea clar nevoie de înțelegere și sprijin sufletesc din partea mea.

Unde era deci dilema? Trebuia să aleg dacă să-l bombăn, așa cum îmi venea mie, sau să-l mângâi, așa cum avea el nevoie.

Și mi-am dat cu surprindere seama că e muuuuuuuult mai simplu să bombăni decât să fii înțelegător, chiar și atunci când iubești. Pentru că bombăneala  are niște calități de netăgăduit:
- te ajută să-ți descarci nervii (chestia asta e tare greu de compensat prin altceva);
- îți permite să-l pedepsești pe celălalt pentru ce ți-a greșit;
- îți dă un avantaj în relație, căci el a făcut ceva rău, iar tu ai dreptul să primești o recompensă pentru asta.

În schimb, ca să mângâi pe cineva trebuie:
- să uiți de proprii nervi și să fii, măcar pentru câteva momente, altruist (crezi că e ușor? mai gândește-te);
- să te pui în pielea celuilalt și să te străduiești să înțelegi ce simte și ce nevoi are în momentul respectiv, ca să i le poți împlini;
- să renunți la avantajul de a fi tu cea care primește atenția în cuplu.

Și mi-am dat seama ce ușor este să cazi în ispita bombănelii, mai ales dacă ești într-o relație stabilă, pe termen lung, pe care nu-ți închipui că o simplă bombăneală o poate afecta. Ce să mai vorbim dacă ești căsătorită și ești convinsă că, orice-ai face sau zice, respectivul e al tău și te va iubi pe veci. Ce ușor e să uiți că perechea ta are nevoie de tine, de sprijinul tău, de un umăr pe care să-și odihnească fruntea.

Și așa mi-am adus aminte ce știam demult: că iubirea nu e de ajuns, că cere efort și grijă și că e ușor să uiți și să cazi pradă reproșurilor. Și, peste ani, să te întrebi unde s-a dus iubirea și cum de a fost ea înlocuită de nemulțumire. Dar iubirea e ca o oglindă și, chiar dacă pare o vorbă goală, ce oferi, aia primești.
 
Orice s-ar zice, și bărbații sunt oameni!

"Tu-i mama mă-sii, da!" 2

Continuare de la Tu-i-mama-ma-sii-da-1:

Și dacă ai fost consecvent cu tine însuți, ți-ai ascultat vocea interioară și ți-ai ales perechea simțind că "Fuck, yes, el/ea e!", oare ești sigur că vei fi fericit o viață întreagă? Că orice-ar fi, veți trăi în pace, înțelegere și iubire, până la adânci bătrâneți, ca-n povești? HABAR N-AM. Eu n-am zis "tu-i mama mă-sii, da!" când m-am măritat...

Cred însă că principiul ăsta al entuziasmului interior poate fi cu succes aplicat la ORICE alegere sau decizie, de la cele mai importante (ce meserie să ai, ce slujbă să accepți, ce casă să-ți cumperi) și până la cele mai banale, cum ar fi felul de mâncare comandat la restaurant sau filmul văzut la cinematograf. Adică să faci mereu numai ceea ce simți cu adevărat că-ți place, că te satisface, că-ți merge la suflet sau, cum zice englezul, listen to your gut. Ai încredere în instinctul tău și alege și cu mintea și cu inima și cu sufletul, indiferent despre ce ar fi vorba.

Cum viața e tare complicată și uneori ești nevoit să faci compromisuri, eu personal am mai învățat ceva: acceptă compromisul o dată ce l-ai facut. Nu te mai uita mereu în urmă cu regrete, spunându-ți că dacă făceai aia sau ailaltă era mai bine. Nici măcar nu poți ști daca e așa, pentru că orice pas făcut, te duce în altă parte. Așa că dacă ai ales, mergi pe drumul tău și încearcă să găsești în toate câte un mic motiv de fericire.

Cum ar fi o gogoașă cu ciocolată într-o zi de luni...

"Tu-i mama mă-sii, da!" (1)

De curând am citit un articol care mi-a mers la inimă, îl găsești aici , în care autorul, Mark Manson, susține pe scurt că, pentru găsi perechea ideală, trebuie să fii de la început entuziasmat de persoana respectiva și să simți că Fuck, yes! - vrei să fii cu el/ea. Dacă nu simți așa sau, la fel de rău, entuziasmul nu e reciproc, mai bine renunți și-ti cauți jumătatea în altă parte.

Citindu-i articolul, mi-am dat seama că ăsta e singurul lucru valabil pe care l-am învățat în toată viața mea. Este unul dintre puținele sfaturi pe care m-ș aventura să le dau copiilor mei pentru viitor. Și este ceva ce am descoperit singură, ca un soi de revelație, abia acum câteva luni: dacă nu simți "Tu-i mama mă-sii, da!", renunță!

Căci asta este cea mai mare greșeală pe care majoritatea oamenilor o face atunci când își alege partenerul de viață: nu se bazează numai pe această senzație profundă, intimă și totală, ca ăla/aia e persoana cu care se ÎMBINĂ cel mai bine, cu care se potrivește, se completează la calități, dar, mai ales, la defecte.  Se lasă păcăliți de tot felul de criterii, de genul: arată bine, are bani/relații/pile, am pierdut prea mult timp aături de ea/el, unde-mi mai găsesc eu pe altul/alta?, o să mă invidieze prietenii pentru el/ea, părinții mei îl/o plac, părinții mei îi plac pe părinții lui/ei, e singura persoană care m-a iubit până acum sau chiar și (of) o s-avem un copil împreunaă, nu mai e nimic de făcut...

Dar sunt chiar așa de rele criteriile astea? Ți se par cunoscute? Cumva le-ai folosit și tu sau prietenii sau părinții tăi când și-au găsit perechea? Nu, nu sunt rele deloc și pot da chiar naștere unor cupluri reușite și durabile, cu o singură condiție: să nu te minți vreodată că ar fi același lucru ca atunci când ai fi simțit "Tu-i mama mă-sii, da!" Să nu-ți imaginezi că lipsa, nepotrivirea, micul defect, mica nemulțumire pe care le simți acum, că enervarea, iritarea și, mai ales, nevoile neîmplinite de la început vor dispărea cu timpul. Vai, asta e cea mai mare greșeală pe care ai putea-o face vreodată. Sau dacă tu esti mulțumit, dar partenerul nu, și ți-o reproșează constant, să nu crezi că-l vei putea satisface mai târziu. Căci toate astea nu se reglează cu timpul, dimpotrivă, se adâncesc, pentru că oamenii niciodată, dar absolut niciodată nu se schimbă în ceea ce au ei profund, în structura lor sufletească. Și la un moment dat nepotrivirile astea o să-ți explodeze în față și o sa-ți distrugă viața. Și s-ar putea să fie prea târziu s-o iei de la capăt, încorsetat fiind de case, bani, angarale, copii, neamuri, obligații și tot ceea ce ți se pare că formează viața, cu excepția propriei fericiri.

Ce-i de făcut? Americanul Manson, tânăr, frumos și bogat, își sfătuiește cititorii, probabil tineri, frumoși și bogați ca și el,  să renunțe la posibilul partener și să caute mai departe până-și găsesc jumătatea. Câteodată e tare greu să procedezi așa, că viața nu-i ca-n Cenușăreasa, să alergi cu pantoful de colo-colo, în căutarea piciorului de mărime potrivită. Poate au trecut anii, te simți singur, îți doresti o familie, vrei să simți că ai pentru cine trăi și nu mai vrei să aștepți pe cineva care poate nu va veni niciodată. Dar dacă faci compromisul de a nu fii sigur că o/îl vrei din toată inima pe celălalt, fără nicio reținere, măcar fii conștient de asta și nu încerca o viață să-l transformi în ceea ce ai fi dorit să fie. Că respectivul/respectiva nu sunt ei vinovați că nu se potrivesc cu ceea ce ți-ar fi trebuit ție, ci tu ești vinovat, pentru ca n-ai simțit "Tu-i mama mă-sii, da!", dar n-ai ținut seama de asta.

 Va urma...aici