miercuri, 4 februarie 2015

Bombăneala

(mai ales pentru femei :) )


M-am găsit zilele trecute într-o dilemă pe care credeam, în vanitatea mea, că am depășit-o demult, prin imensa mea înțelepciune în ceea ce privește chestiunile de amor, acumulată datorită bogatei mele experiențe de viață: dacă să mă las sau nu pradă ispitei de a bombăni.

Ce s-a întâmplat? Simplu: omu' (că e și el om, nu zeu), mi-a greșit cu ceva, având însă circumstanțe mai mult decât atenuante. Ceva nici prea mare, nici prea mic, dar care pe mine m-a deranjat, suficient de mult ca sa mă consider îndreptățită să BOMBĂN. În aceeași zi, omu' de care ziceam avusese tot felul  de probleme, nervi și discuții și avea clar nevoie de înțelegere și sprijin sufletesc din partea mea.

Unde era deci dilema? Trebuia să aleg dacă să-l bombăn, așa cum îmi venea mie, sau să-l mângâi, așa cum avea el nevoie.

Și mi-am dat cu surprindere seama că e muuuuuuuult mai simplu să bombăni decât să fii înțelegător, chiar și atunci când iubești. Pentru că bombăneala  are niște calități de netăgăduit:
- te ajută să-ți descarci nervii (chestia asta e tare greu de compensat prin altceva);
- îți permite să-l pedepsești pe celălalt pentru ce ți-a greșit;
- îți dă un avantaj în relație, căci el a făcut ceva rău, iar tu ai dreptul să primești o recompensă pentru asta.

În schimb, ca să mângâi pe cineva trebuie:
- să uiți de proprii nervi și să fii, măcar pentru câteva momente, altruist (crezi că e ușor? mai gândește-te);
- să te pui în pielea celuilalt și să te străduiești să înțelegi ce simte și ce nevoi are în momentul respectiv, ca să i le poți împlini;
- să renunți la avantajul de a fi tu cea care primește atenția în cuplu.

Și mi-am dat seama ce ușor este să cazi în ispita bombănelii, mai ales dacă ești într-o relație stabilă, pe termen lung, pe care nu-ți închipui că o simplă bombăneală o poate afecta. Ce să mai vorbim dacă ești căsătorită și ești convinsă că, orice-ai face sau zice, respectivul e al tău și te va iubi pe veci. Ce ușor e să uiți că perechea ta are nevoie de tine, de sprijinul tău, de un umăr pe care să-și odihnească fruntea.

Și așa mi-am adus aminte ce știam demult: că iubirea nu e de ajuns, că cere efort și grijă și că e ușor să uiți și să cazi pradă reproșurilor. Și, peste ani, să te întrebi unde s-a dus iubirea și cum de a fost ea înlocuită de nemulțumire. Dar iubirea e ca o oglindă și, chiar dacă pare o vorbă goală, ce oferi, aia primești.
 
Orice s-ar zice, și bărbații sunt oameni!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu