Despre copii (1)

M-am gandit să vă povestesc despre copiii mei, având in vedere ca ei reprezintă cea mai mare parte a vieții mele. Pe urma mi-am dat seama ca un singur mesaj nu e suficient, așa că probabil voi scrie o serie.

In primul rând, să fie clar de la început: habar n-am cum se cresc copiii. Vă spun asta deși am destulă experiență, cu doi băieți, unul de opt ani și unul de trei. În schimb, ei ar putea cu siguranță să scrie un manual despre cum se cresc adulții.

Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, copiii mei nu sunt ai mei. Adică sunt două persoane independente total de mine (și fizic, și psihic), care m-au ales taman pe mine ca vehicul pentru a veni pe lumea asta. În acest scop s-au folosit timp de 9 luni de corpul meu, după care au ieșit (sau au fost scoși) de-acolo, provocând diverse stricăciuni pe alocuri (pe principiul: copiii sunt ușor de băgat înăuntru, dar mai greu de scos).

Nu mi-aș fi recunoscut copiii dintr-o mie, așa cum mărturisesc multe mămici simțitoare și sufletiste. La mine n-a fost deloc așa. A venit o tanti asistentă de la maternitate, mi-a pus bebelușul în brațe și mi-a zis: Doamnă, pe ăsta l-ați făcut, pe ăsta vi-l dăm!(sau cam așa ceva). Și l-am luat. Bineînțeles, au fost amândoi cei mai frumoși și perfecți copii din lume, așa cum sunt toți copilașii pentru mămicile lor. Dar n-am simțit emoția cutremurătoare a primei întâlniri. Am simțit doar o mirare foarte mare: ia să văd cine m-a locuit atâtea luni!

Ei, în schimb, au avut încă din prima zi  păreri. Ce și cât să mănânce, cât și când să doarmă, cine să-i legene, cine să-i plimbe. Pentru mine a fost o enigmă cum aș putea aplica sfaturile de genul: pune-l să facă aia, să mănânce aia, să se îmbrace cu ailaltă. Pur și simplu nu ține, au gusturile lor, preferințele lor, sunt, din primul moment al vieții lor pe pământul ăsta, niște ființe de sine stătătoare, așa cum este și firesc să fie.

Pe măsură ce au crescut, atitudinea lor față de mine a devenit tot mai părintească, ca să zic așa. Practic, ei mă cresc și mă educă pe mine, pe principiul: S-o lăsăm să moară proastă sau să-i spunem și ei cum stau lucrurile?
De pildă, băieții mei sunt de părere că eu nu știu mai nimic: Mama, ce-mi place când văd că știi să folosești smartphone-ul! sau Mami, te azut eu să dețchizi tabeta ațta!

Uneori, mă tratează ironic: Mami, ce bună ți-a ieșit supa asta din plic, ai putea să te duci la Masterchef!
Eu n-am însă voie să-mi permit să-i găsesc amuzanți: Mami, cumba lâzi de mine?
Rareori, sunt și eu apreciată la adevărata mea valoare: Mami, ești sexi cu bluza asta!

Au grijă mereu de sănătatea mea, când îi rog să mă lase să mă odihnesc îmi spun într-un glas: Nu te lăsăm să dormi, că te iubim prea mult! (și urmează un râs sarcastic).

În ceea ce privește educația lor, mă străduiesc (luptându-mă din răsputeri pentru asta cu Buni, care e clar de altă părere) să-i las să ALEAGĂ singuri. Ce anume? Păi, cât mai multe... Să ia decizii, cum eu n-am fost lăsată de părinții mei să iau și să-și dea seama de mici ce vor, ce le place și ce e mai bine pentru ei (cu ajutorul sfaturilor mele, desigur). Chiar dacă asta înseamnă să mi se urce uneori efectiv în cap.

Ce mi-aș dori cel mai mult și mai mult? Să-i învăț cum să fie fericiți, dar pentru asta trebuie să învăț mai întâi eu cum s-o fac...


Va urma...