miercuri, 14 decembrie 2016

O nouă călătorie în jurul Soarelui

Another trip around the Sun, mă anunță vesel  Facebook, îndemnându-mă să-mi public filmulețul anului ce se încheie,  în care un algoritm automat mi-a adunat postările cu cele mai multe aprecieri.

Ce prostie, mă gândesc.  Iarăși obișnuitul bilanț de sfârșit de an, pe care întotdeauna l-am urât,  având mereu senzația, chiar și-n perioadele mai bune, că n-am reușit să fac tot ce mi-am propus, că se putea mai bine, că timpul a trecut degeaba, c-am fost nefericită, c-am mai pierdut un an.

Întotdeauna când mi-am contabilizat zilele, una câte una, tare puține mi-au fost însorite, iar pe cele fericite abia de-am izbutit să le număr pe degete. Minutele sau orele dacă le-am socotit, și mai greșit mi-a ieșit rezultatul: încordare, nervi, supărări, griji. Dac-am întrezărit o fărâmă de speranță, peste ea s-a așternut, ca o negură, teama, care mi-a șoptit încetișor că nu poate fi adevărat, că totul o să se ducă de râpă, c-o să se dărâme ca un castel de cărți de joc și-o să dispară în vânt. Și mereu au fost și lacrimi, multe lacrimi - de dor, de părere de rău, de timp irosit, de așteptare deșartă.

Iar acum Facebookul ăsta mă obligă să-mi amintesc tot anul care-a trecut... Dar ia stai nițel... dacă mă gândesc bine, și anul ăsta, ca și cel dinaintea lui, chiar a avut atâtea zile frumoase. Da, cu inima strânsă uneori, dar de ce să nu-mi aduc mai bine aminte ce oameni minunați am cunoscut sau ce clipe de neuitat am trăit? De ce să nu număr, mai degrabă, de câte ori am râs și de câte ori am fost fericită? De ce să nu adun minutele de bucurie și să las uitării orele de nesomn, care n-au contat la nimic? De ce să văd mereu negura gândurilor care mi se zbat sub frunte și să nu-mi amintesc minunea iubirii care-mi umple sufletul și pe care-am așteptat-o atâția ani? De ce să plâng că nu-i totul așa cum aș vrea, când aș putea să mă bucur că am ce nici n-am visat vreodată?

Continuarea pe Catchy


marți, 29 noiembrie 2016

Prietenii mei nu vor să fie cei mai bogați oameni din cimitir


          Acum câțiva ani, când m-am înscris pe facebook și am pus primele cărămizi ale casei mele virtuale, am început prin a avea alături oameni pe care-i cunoșteam bine și în viața reală: colegi de serviciu sau de școală, prieteni, rude. O vreme, destul de îndelungată, am interacționat doar cu ei și cu alți câțiva, din toate colțurile lumii, care, ca și mine, plantau de zor legume pe câmpuri de pixeli. Anii au trecut, cu câte o poză frumoasă, o postare veselă sau un La mulți ani de complezență și cam atât. Facebook-ul era amuzant, uneori interesant, dar cel mai mult mă atrăgea pentru jocurile on-line cu care-mi mai umpleam clipele de weekend. Treptat, prietenii de internet s-au înmulțit, celor vechi alăturându-li-se oameni recent cunoscuți sau care au revenit în viața mea din trecut, foști colegi, vecini, vechi cunoștințe despre care nu mai știam nimic de zeci de ani.
Apoi m-am apucat de scris, doar pentru mine la început, ca să mă vindec, ca să mă ridic, ca să mă reconstruiesc, și-am constatat cu enormă surpriză și plăcere că mă citesc și alții, că apreciază ce scriu și că vor să vină alături de mine. Am primit din ce în ce mai multe cereri de prietenie și la început am răspuns la ele automat, fără să triez. Am început să-i citesc și eu pe alții și, de multe ori, să le comentez postările. M-am surprins afundându-mă zi de zi cu plăcere într-o lume nouă, duduind de inteligență, talent și umor cam fără perdea. Am descoperit bucuria cititului pe fugă a unor texte de câteva rânduri, mai suculente și pline de har decât romane întregi înșirate pe sute de pagini. În epoca vitezei, nimeni nu mai are timp și poate de-asta suntem cu toții obligați să ne concentrăm gândurile în cuvinte alese cu grijă, unul să nu fie în plus.
Apoi, recunosc, am început să-mi caut eu prieteni noi. Să mă lipesc pe loc de cei pe care i-am simțit, cumva, a fi din aceeași plămadă cu mine. Pentru că citindu-i sau dialogând virtual cu ei,  îi recunoșteam ca fiindu-mi asemeni, aflam în postările lor propriile mele gânduri, despre care fusesem convinsă că nu le mai are nimeni. Am găsit cu surprindere o sumedenie de oameni, zeci, sute, pe care mi i-am dorit virtual alături de mine. Pe unii am început să-i citesc zilnic, cu sfințenie, fie simpli necunoscuți, fie bloggeri de renume, și să-i las să mă facă să râd în hohote sau să plâng pe tăcute în mașină, așteptând la semafor. Am citit comentarii mai interesante decât articolul inițial și i-am rugat pe cei care le-au scris să vină lângă mine, în cămăruța prietenilor mei virtuali, ca să-i pot urmări îndeaproape. Am descoperit o lume nouă, plină de viață, dinamică, în continuă transformare.

Continuarea pe Catchy

luni, 3 octombrie 2016

Greșeala fatală

 Ne luăm împreună micul dejun pe terasă. E o dimineață superbă de toamnă, poate ultima zi caldă de anul ăsta. Stau cu fața în plin soare și savurez aroma ierbii proaspăt cosite de pe dealul din spatele casei. Îl văd cum se-nvârte vesel pe lângă mine, plin de energie și voie bună, ca în fiecare dimineață.

- După ce-ți termini cafeaua, te aranjezi puțin și plecăm, îmi zice dintr-o dată.

Mă uit atentă la el și văd că e senin și sincer, nu-și dă încă seama ce mi-a zis. N-a simțit pericolul care-l paște. Îl privesc pe sub gene și-i zâmbesc dulce, așteptând câteva secunde înainte să-i răspund: 

- De ce să m-aranjez puțin, iubitule? Ți se pare cumva că n-arăt cum trebuie?

Se uită oarecum surprins la mine și-l simt că începe să se agite. 

- Ba da, draga mea, arăți foarte bine. Dar am observat că te-ai mai aranjat nițel și după ce ne-am trezit. Dacă te mai aranjezi acum puțin, o s-arăți perfect.

Tonul îi e deja puțin îngrijorat. A început să realizeze că se adâncește pe un drum care nu-i e deloc prielnic, dar nu știe cum să scape din capcană. Eu continui să-l privesc în ochi, zâmbind. Îl întreb pe un ton mieros:

- Vrei să spui că atunci când m-am trezit arătam mai prost și era nevoie să m-aranjez?
 -Nu, iubita mea, nici vorbă, dar uneori te scoli cam ciufulită și e nevoie să te piepteni, asta-i tot. Acuma arăți foarte bine, dacă te și machiezi puțin putem pleca.

Nu mai are scăpare, a făcut greșeala fatală pe care o pândeam: mi-a spus că am nevoie să mă machiez ca să ies din casă (ceea ce este, evident, adevărat, dar puțin contează). Zâmbetul îmi dispare brusc de pe buze și-i pun întrebarea finală, care cade ca o ghilotină în aerul dintre noi, devenit dintr-o dată rece:

- Vrei să spui că n-arăt bine dacă nu mă machiez?

Sunt nevoită să ridic nițel tonul la ultimul cuvânt, să fiu sigură că-l aude.  O zbughise deja pe ușă, strigând la mine, fără să se întoarcă:

-Te aștept în mașină, iubita mea!

Mă îndrept râzând spre baie, să mă pieptăn și să mă machiez, așa cum fac întotdeauna înainte de a pleca, spre a nu speria de moarte publicul privitor de pe stradă. După cum știți, orice-ai face, mai ales după o anumită vârstă (respectiv optsprezece ani), orice femeie arată groaznic când se trezește din somn și e nevoie de multe eforturi și chimicale pentru ca situația să fie cât de cât remediată. Bărbații, în schimb, au, când se dau jos din pat, chiar și după o noapte albă, un ten perfect, ochi limpezi și părul gata aranjat. Îi urăsc pe toți dimineața. Chiar de-l iubesc, pe unul dintre ei tot trebuia să mă răzbun o dată și-o dată. 
Mă gândesc ce să-i cer ca să-l iert pentru greșeala fatală de azi? Un sărut ar fi oare de ajuns?

vineri, 30 septembrie 2016

Sunt bine

Ne cunoaștem de-o viață, noi două, și suntem prietene de-o veșnicie. Eu o știu pe ea, ea mă pe știe mine. Când vorbim, mă-ntreabă doar atât: Ești bine?
 Și-mi dau seama cât de greu mi-e să răspund la întrebarea asta.

Pe de o parte, e clar că nu mi-e BINE, cum cred eu că ar putea fi, și nici n-are cum să-mi fie bine, din moment ce umblu în permanență, zi și noapte, cu un cuțit imaginar înfipt  în spate, al gândului care mă macină și de care n-am cum să scap în vreun fel (sau am?).

Pe de altă parte, comparând situația în care mă aflu nu cu viața altora, ci cu a mea proprie, acum trei sau patru ani, sunt nu bine, ci incredibil, inimaginabil de fericită.

Și-atunci de ce mi-e atât de greu să mă declar măcar mulțumită de viața mea de acum?  De ce am tendința nefastă de a compara mereu prezentul cu o fericire ideală, viitoare, pe care mi-o imaginez, o visez, o aștept și o doresc de-o viață, dar despre care nu știu nici dacă va exista vreodată, nici dacă este chiar așa de ideală cum o prevăd eu? De ce nu compar, mai bine, fiecare clipă mulțumitoare pe care o trăiesc cu cele mai rele prin care mi-a fost dat să trec sau cu cele îngrozitoare, despre care știu prea bine că sunt posibile în viața oricui, dar de care am fost ferită până acum de destin? De ce sunt aproape incapabilă să mă bucur de ceea ce trăiesc azi, care uneori e bun, frumos, extatic chiar, și-mi amăresc sufletul gândindu-mă mereu că ar putea să-mi fie și mai bine ca acum? Iar acest mai bine imaginar nu face altceva decât să-mi distrugă în permanență prezentul.


Analizând (cum fac mereu, inutil de altfel, dar asta e altă discuție), mi-am dat seama că s-ar putea ca rădăcina nefericirii mele continue să stea nu numai în firea mea înnăscută, taciturnă și depresivă. Ei i s-a adăugat, ca fiecăreia dintre nefericirile mele, educația pe care am primit-o în copilărie. Mi s-a insuflat în permanență ideea că distracția, gluma și râsul sunt rele, nepotrivite, demne de dispreț, numai omul serios și profund, care face lucrurile din obligație, indiferent cât de stupid sau găunos ar fi în seriozitatea și lipsa lui de umor, este omul care merită respectat. Am fost învățată (sau am învățat prin imitație) că nu dă bine, ba chiar denotă un soi de prostie, de ușurătate, de superficialitate, să citești o carte distractivă, să vezi un film haios sau o comedie la teatru. Iar oamenii care au prostul obicei să facă glume și miștouri, cei care sunt de obicei iubiți de prieteni, sufletul petrecerilor, sunt, de fapt, niște clovni triști, care nu merită să fie priviți decât cu dezgust și superioritate. Mai mult, inteligența înseamnă, fără doar și poate, seriozitate, încruntare și nefericire, iar orice lucru făcut cu plăcere, iar nu dintr-un simț acut al datoriei, își pierde automat din valoare. Omul nu trebuie să fie vreodată bucuros, numai încruntarea dă greutate vieții. Singurele lucruri pe care ai voie să le savurezi în viață și în fața cărora părinții nu mi-au pus niciodată opreliști au fost cititul și mâncarea. Cititul mi-a adus nenumărate clipe fericite, însă mâncarea mi-a distrus viața…

Da, chiar așa am fost eu educată. Nu mi s-a părut nimic ciudat în asta, din moment ce se potrivea perfect cu firea mea introvertită și cu sprânceana care mi se ridică și acum involuntar când simte cea mai mică imperfecțiune. Așa că mi-am făcut un obicei din a fi veșnic nemulțumită, obicei transformat în ani într-un șuvoi neîntrerupt de gânduri negative automate, care mi se învârt neîncetat în cap. O mare parte din viață mi-am trăit-o având un sentiment clar, extrem de neplăcut, de nepotrivire, de jenă. Oriunde mă duceam, orice făceam, cu oricine aș fi fost alături, undeva, în adâncul sufletului, exista o lipsă, care-mi arăta că nu e locul meu acolo unde mă aflu. Îi judecam pe oameni la fel de intransigent cum mă judecam pe mine însămi și le găseam tuturor lipsuri, iar mie mi le găseam pe cele mai multe. Nu e că n-aveam dreptate în judecata mea, bineînțeles că toți avem defecte, dar nu-i ăsta scopul vieții, să cauți defectele altora. Oamenii trebuie acceptați și, eventual, iubiți așa cum sunt, chiar și ăia care nu-ți plac. Fiecare suflet de care te lovești îți transmite, până la urmă, ceva, bun sau rău. Viața în sine n-o poți trăi decât dacă-i accepți imperfecțiunile și te împaci cu ele.

Dar tare greu a fost până am învățat toate astea. Abia după ce am ajuns să nu mai am nimic și, mai ales, să nu mai simt nimic, să fiu tabula rasa a sentimentelor și a senzațiilor, am început să învăț să mă bucur. Abia după ce am rămas numai om, mulți ani, îngropând, anulând femeia din mine și crezând-o moartă definitiv, am ajuns, simțind din nou ce n-am simțit înainte, să mă bucur că trăiesc, că iubesc. Abia după ce am cunoscut un om care mulțumește sincer când se trezește în fiecare dimineață, am ajuns să fiu fericită pentru o bucățică de prăjitură cu morcov sau o cafea fierbinte băută cu soarele-n ochi, la benzinărie. Abia după ce am trăit lângă cineva care reușește să mă facă să râd și când am lacrimi în ochi, am ajuns să înțeleg că nimic nu-i mai prețios în viață decât râsul. Abia acum am învățat să spun te iubesc și mulțumesc din tot sufletul, simțind că mor dacă nu-mi pun inima în vorbele astea și nu le rostesc cu voce tare, răspicat. Și să fiu recunoscătoare că pot s-o fac.

Sunt tare mici și firavi pașii mei pe drumul ăsta al învățării fericirii proprii. Chiar și când trăiesc într-o zi cât alții într-o viață, tot am obiceiul să las gândul ascuns, chinuitor (îl știi și tu prea bine, toți avem câte-un gând din ăsta ascuns și parșiv) să vină și să ruineze totul. Și-atunci îmi pare îngrozitor de rău și mă străduiesc să-mi aduc aminte că, în afară de rău, am avut parte și de zile în care-am putut spune: și dacă mor azi, așa fericită cum sunt, tot n-am trăit degeaba.

Asta înseamnă că, până la urmă, aș putea să-mi iau inima-n dinți și să spun că sunt bine, nu?

marți, 20 septembrie 2016

Homeschooling

După ce săptămâna trecută Andrei a avut de înfruntat activitățile preșcolare despre care am scris aici, lucrurile au intrat oarecum în normal. Vineri domnișoara educatoare m-a înțeles, s-a îmbunat și l-a încurajat, iar băiețelul meu a venit acasă fericit că s-a descurcat  cu "afișele" și că a primit drept recompensă (deși cică nu e bine să înveți copiii cu recompense... mă rog) o față zâmbitoare, lipită pe tricou.

În weekend am continuat acțiunea de obișnuire a copilului cu scrisul, coloratul și completatul de exerciții și am făcut împreună activități corespunzătoare vârstei și capacităților lui. Iar Andrei a fost fericit că a făcut teme, cum le zice el, auzindu-l mereu pe fratele mai mare care are teme de făcut la școală.

Luni seară pe la șapte nu știu ce-mi vine și mi se trezește iar conștiința de mamă, care se învinovățește că petrece prea puțin timp cu copiii ei. Așa că mă duc la Andrei și-l ademenesc, mieroasă, să facem împreună niște teme despre care afirm încrezătoare că vor fi tare distractive.

Găsesc o cărticică pentru copii de 5-6 ani, cu desene de colorat, cifre, litere și altele asemenea, și ne punem împreună pe treabă. Andrei e fericit, atât de fericit încât facem teme mai bine de o oră. Simt deja că mi se închid ochii și mi-e greață de oboseală, așa că îi ofer, pedagogic, alte alternative de educare potrivite unui copil de 4 ani: desene animate, laptop, smartphone, ORICE. Mă refuză, nimic nu se compară cu temele. Până la urmă, acceptă să ne uităm împreună (pentru a doua oară) la Întors pe dos.

Pe la zece îi fac laptele de noapte și îl trimit la culcare. Mă așez fericită în fața laptopului, la masa din bucătărie, jubilând la jumătatea de oră de liniște internautică la care visez de când am ajuns acasă. După două minute, ușa se deschide brusc, iar Andrei mi se aruncă plângând în brațe: Mami, nu pot să dorm, vreau să facem teme, sunt atât de distractive!

Ce ziceați? Homeschooling? Să stau cu ai mei copii acasă și, în afară de teme, să le și predau eu toate materiile de la școală, ANI DE ZILE?

Nici pentru toți banii din lume n-aș face așa ceva... Vă spun, școala e sfântă, iar copiii trebuie să stea cât mai mult în ea. De la grupa mare, dacă s-ar putea :)))).

miercuri, 7 septembrie 2016

Pe vremea mea

Îi aud pe unii spunând: pe vremea mea... era altfel, era mai bine, era mai frumos, era cum trebuie... 

Nu-mi place expresia asta... 

Îmi place să spun: acum e vremea mea. Vremea mea e astăzi, e în fiecare zi.

E în zilele însorite, în care verdele ierbii e mai verde și albastrul mării e mai albastru, dacă și-n suflet mi-e senin.

Și în zilele mohorâte, umede și reci, în care mă întreb ce rost am pe lume și-mi doresc doar să plec, să fug, să nu mai fiu.

E în zilele pe care n-am să le uit niciodată, pentru că o imagine, un zâmbet, un cuvânt sau o îmbrățișare mi-au umplut sufletul de încântare, de speranță sau de bucurie.

E în sutele, poate miile de zile pierdute deja în negura memoriei, una mai asemănătoare ca alta, înecate în rutină, treburi și griji, din care nu mai țin minte nimic, dar care m-au adus, una după alta, aici, acum.

Mai e și în zilele în care am crezut că mă rup în bucăți de durere și mi-am imaginat că n-am să mai pot râde niciodată și că n-am să mai pot iubi, zile în care am pierdut oameni dragi, care au plecat de lângă mine, unii definitiv, pe drumul fără întoarcere, alții de bunăvoie, pe alte căi, spre alte destinații.

E în zilele în care m-am prăbușit, crezând că n-o să mă mai ridic niciodată, și în cele în care m-am ridicat, supraviețuind, crescând, reușind. 

Iar din când în când e în zilele de hotar pe care am avut norocul să le trăiesc și despre care am știut că-mi vor împărți viața în înainte și după, care au schimbat tot, au răsturnat tot, au modificat tot, pentru că în viața mea au pășit atunci oameni importanți, oamenii sufletului meu.

E în zilele pe care nu le pot uita și în cele pe care nu mi le pot aminti. Dar din toate un singur lucru rămâne, un singur lucru contează: iubirea, iubirea pe care am dăruit-o, iubirea pe care am primit-o, de la oameni, de la pământ, de la cer.

Ăsta e timpul vieții mele și e format din toate zilele pe care le am de trăit, una câte una, din zori până-n noapte, mulțumindu-le că există.





vineri, 26 august 2016

Surpriza

Suntem în 1960.
Angela împlinește peste puțin timp 30 de ani. E deșteaptă, elegantă și plină de haz, dar pân-acum n-a prea avut noroc în dragoste. Ultimul pretendent pare să fie însă alesul mult așteptat – dl. Romică Săpunaru e de familie bună, militar de profesie, înalt și frumos, și vine cu flori la orice întâlnire. Se cunosc de vreo trei luni și tânăra e convinsă că peste puțin timp se vor logodi. Nu la fel gândesc și nașii Angelei, protectorii ei bucureșteni, care nu-l plac deloc pe Săpunaru, au auzit că-i fustangiu și că fina lor preferată n-ar fi singura lui slăbiciune din oraș.
Ca să le facă pe plac, Angela le promite nașilor că nu-l va invita pe Romică de ziua ei, dar îl cheamă pe ascuns la aniversare. Pregătește tot felul de bunătăți cu nășica, împrumută de la ea tacâmurile de argint și vesela de porțelan, pune o masă de zile mari, totul ca să facă cea mai bună impresie. Petrecerea începe, musafirii se simt de minune, dar cineva sună pe neașteptate la ușă. Ce să vezi? Nașii s-au gândit să-i aducă Angelei un cadou surpriză: un coș mare de răchită plin cu lemne, să aibă ce băga în sobă, că pe-atunci lemnele se găseau tare greu. Când îl văd la masă și pe dl. Săpunaru, cei doi pleacă val vârtej, trântind ușa după ei.

Continuarea pe Catchy

miercuri, 24 august 2016

Să nu-mi iei niciodată dragostea II

Prima parte o găsiți aici

Am uitat să vă povestesc cum, într-una din seri,  am ales să mâncăm, alături de prietenii care ne însoțeau, la o terasă obscură de pe marginea drumului (vă reamintesc că eram în anul de grație 2000, pe când 2 Mai nu cunoscuse încă teribila dezvoltare turistică de care se bucură în zilele noastre).

Ne-am așezat la masă, sub o umbrelă cu reclamă la bere, chelnerul a sosit și fiecare a comandat după pofta inimii, în general preparate pe bază de carne de porc și cartofi, cum îi stă bine românului la restaurant. Prietena mea cea bună, A., a făcut oarecum notă discordantă și, înfometată, a cerut o jumătate de pui la rotisor.

În scurt (sau lung, că nu mai țin bine minte) timp, au sosit și minunatele preparate culinare. Ospătarul, amabil, a așezat pe masă, în fața lui A., o farfurie în care trona triumfătoare o jumătate de pui frumos rumenit, cu o pulpană zdravănă și un piept bine dezvoltat. 
Mai departe am fost  însă cu toții martorii următorului dialog halucinant dintre chelner și A.:

- Dar puiul meu unde este, vă rog?
-Uitați-l, e în fața dumneavoastră.
- Păi eu am comandat jumătate de pui!
- Da, exact asta și v-am adus, cum vedeți.
- Bine, dar eu nu voiam o jumătate de pui cu o pulpă și un piept! Vă bateți joc de mine, ce Dumnezeu!
- Nu înțeleg, domnișoară, ce vă nemulțumește! V-am dus jumătate de pui, cum ați cerut, v-arăt ce mi-am notat în carnețel!
- Domnule, am comandat jumătate de pui, așa e! Dar eu voiam jumătatea de jos, aia cu pulpele, nu jumătatea de sus, aia cu pieptul! Puiul se taie în două pe orizontală, nu pe verticală, cum l-ați tăiat voi!

Mă credeți sau nu, discuția în contradictoriu a mai continuat destul, până când, obosită de atâtea argumente, A. a cedat psihic și, la rugămințile noastre, a acceptat să mănânce din puiul tăiat, incorect, pe lung...


Vrei să ai tu grijă de mine?

Știi că eu n-am fost niciodată mică? Nu râde, că nu glumesc, eu m-am născut deja mare. Am fost genul ăla de copil precoce, care se ridică în picioare înainte să-mplinească un an și vorbește de la bun început fără să stâlcească cuvintele. De fapt, singurele vorbe pe care nu le-am pronunțat corect au fost butăcărie și imină. Poate de-aia mai târziu am avut probleme cu mâncarea și cu iubirea, când îmi lipsea una, dădeam iama în cealaltă și vice versa.
Fiind serioasă și mereu atentă, cu ochii mari, larg deschiși spre lume, nici n-am fost vreodată tratată ca un copil, nici măcar de proprii mei părinți. Mie nu mi s-a vorbit peltic, pe-nțelesul copiilor, nu mi s-a spus puișor sau prințesa mamii, nu mi-a zis nimeni din familie, vreodată, că mă iubește. Nu era cazul, eu oricum le pricepeam pe toate și mă descurcam, n-aveam nevoie de prea multe mângâieri. Chiar am întrebat-o odată pe mama de ce mi-a vorbit mereu serios, ca unui om mare. Mi-a zis: Păi, dacă așa te și purtai, ca un adult! Nu s-a gândit niciodată că poate, în adâncul sufletului meu, chiar exista un copilaș.

Continuarea pe Catchy

joi, 11 august 2016

Viața mea va fi vreodată așa cum mi-aș dori?

Am avut așa, un soi de revelație: mi-am dat brusc seama că asta e, nu alta. Asta e viața mea, povestea mea. Dacă mor azi, nimic nu mai pot să adaug la ea. Ce-am trăit, aia a fost. Nu contează ce tot aștept să se întâmple, să se rezolve, să fie așa cum îmi imaginam eu că va fi. Asta-s eu și ce-am făcut sau n-am făcut până acum în timpul pe care l-am avut, nu mai poate fi schimbat.

Eu sunt mama lor, a copiilor mei, nu alta, eu i-am făcut și ei sunt legați de mine și de imaginea mea câte zile vor trăi. Ghinionul sau norocul lor eu sunt și tot ce învață, tot ce trăiesc, tot ce simt ei acum, în anii copilăriei, e responsabilitatea mea întreagă, nu am pe cine să aștept să mi-i crească cum ar trebui. Îi cresc eu cum pot, cum știu, cum reușesc.

Părinții mei ăștia sunt de când m-am născut, indiferent cât mi-au greșit ei mie sau cât le-am greșit eu lor, indiferent cât de puțin m-au învățat sau cât de multe mi-au dat, ei sunt. Și când n-or să mai fie, tot ei vor rămâne pentru totdeauna părinții mei.

Oamenii pe care i-am întâlnit în drumul meu, pe care i-am îndrăgit sau nu, prieteni sau dușmani (dac-am avut), ăștia sunt, ei au pășit în povestea mea și nu alții. Poate pe unii i-am vrut lângă mine, poate pe alții nu i-am dorit așa de tare să-mi fie alături, dar ei sunt, ei fac parte din mine, de dat la o parte nu mai am cum să-i dau. Dacă stau bine și mă gândesc, de la fiecare am avut ceva de învățat, de bine sau de rău. Iar pentru unii dintre ei voi fi mereu recunoscătoare că au făcut într-un fel sau altul parte din viața mea.



Continuarea pe Catchy

luni, 8 august 2016

„Coană mare, da’ tare urât mai vorbești!”

Din povestirile mătușii mele Angela:
„Cu mulţi ani în urmă, mă duc eu la Londra, la invitația vechiului meu prieten, Armand, ți-am mai povestit eu de el.
Într-o zi, ne invită pe mine și pe Ligia, prietena care mă însoțea, într-o plimbare prin oraș. Ne gătisem nevoie mare, că de, ieșeam pentru prima oară la plimbare prin city, plus că Armand avea o limuzină din aia lungă și luxoasă și nu voiam să fim nici noi mai prejos. Eu, cel puțin, îmi pusesem o pălărie neagră cu boruri largi și aveam și-un șal mare de catifea înflorată pe umeri.

Continuarea pe Catchy

duminică, 7 august 2016

Da, aș fi făcut orice mi-ai fi cerut…

Era într-o după-amiază caldă de octombrie. Elena și Mihai stăteau la masa din bucătărie, vorbind, râzând, făcând planuri. Cu soțul ei drag alături, Elena simțea că visurile pot, chiar și pentru ea, deveni realitate. Încă nu se obișnuise cu gândul că în acte erau deja căsătoriți și că peste două zile făceau nunta. Se simțea, în sfârșit, împlinită. Când i-a sunat telefonul, pe ecran a apărut singurul nume pe care nu se mai aștepta vreodată să-l vadă: Cătălin. S-a ridicat și a ieșit din încăpere, rămânând câteva secunde blocată, până ce-a îndrăznit să-i răspundă. Nu mai vorbiseră de jumătate de an, ce i-o fi venit s-o sune după atâta timp?

Continuarea pe Catchy

vineri, 15 iulie 2016

Blestemul alb

Zahărul e rău pentru organism și dăunează sănătății, toată lumea știe asta. În primul rând, e rău că ne-ngrașă. Un gram de zahăr are nici mai mult nici mai puțin decât 4 kcal, iar o linguriță de zahăr tos are cam 16-20 de kcal.

În plus, diverse  studii și articole de specialitate au dovedit că alimentele care conțin mult zahăr (sau produse derivate din el) accentuează senzația de foame. Deci nu numai că te-ngrași dacă mănânci multe dulciuri, dar o să-ți fie și mai foame decât înainte de a le mânca.

În afară de riscul de obezitate,  cercetătorii au găsit legături clare între cantitatea de zahăr pe care o mâncăm și  incidența crescută a altor boli grave (îmbătrânire precoce, boli cronice de inimă, infarct, chiar și cancer).

Concluzia e una singură: hai să nu mai mâncăm zahăr, dulciuri și prăjituri. Ușor de zis, greu de făcut, mai ales că mulți dintre noi știm din propria experiență că poți deveni dependent de zahăr, ca și când ar fi vorba despre alcool sau droguri.
Ce-i de făcut? Cum să acționezi ca să-ți fie mai ușor să adopți o alimentație sănătoasă și să scapi de blestematul de zahăr? Dacă nu poți apela la nutriționiști sau antrenori care să te sfătuiască, am găsit eu un articol cu niște sfaturi ușor de aplicat și m-am gândit să ți le împărtășesc și ție:

Continuarea pe Catchy

miercuri, 13 iulie 2016

Ce nu știi la douăzeci de ani

La douăzeci de ani ți se pare că ai mult timp înainte, atât de mult, încât nu contează cum îl pierzi, nu-ți pasă dacă trec zilele, lunile, anii fără să simți nimic, fără să înveți nimic. Ai timp. Încă nu știi că timpu-i scurt, ca o clipă trece, iar uneori se termină brusc, într-o secundă, și nimic nu mai poate fi reparat,  nimic nu mai poate fi adus înapoi.
La douăzeci de ani nu ești niciodată cu adevărat singură, chiar dacă nu iubești pe nimeni un timp. După o despărțire, oricât ai suferi, simți că de fapt te afli între două relații și știi sigur că va mai urma cineva, că iubirea nu s-a terminat pentru totdeauna în viața ta. De cele mai multe ori, prima iubire nu e și ultima. Ai dreptate să simți așa, nu te opri decât lângă cel pe care-l simți acasă. Dacă te căsătorești, ai grijă pe cine alegi sau de cine te lași aleasă, nu face compromisuri numai ca să bifezi o anumită etapă în viață. Pentru totdeauna poate să însemne foarte, foarte mulți ani și e îngrozitor să-i petreci lîngă omul nepotrivit. Nu pierde timpul lângă cineva pe care nu l-ai vrea peste ani lângă tine, bătrâni, ținându-vă de mână pe o bancă în parc. Tăcând, zâmbind.

Continuarea pe Catchy

luni, 11 iulie 2016

Iubesc la 40 de ani mai mult decât am iubit la 20

Dragile mele, trăim vremuri memorabile. Cel puțin noi, astea, care viețuim prin țări libere, avem mare noroc cu viețile noastre de femei.

Avem dreptul să iubim și nimeni nu mai crede că e obligatoriu să iubești un singur bărbat o viață-ntreagă. Trăim iubiri de-o noapte sau iubiri de ani, pecetluite cu acte sau doar cu sentimente și nimeni nu ne pune la stâlpul infamiei dacă hotărâm că iubirea s-a terminat și că drumurile noastre se despart. Chiar eu iubesc la 40 de ani mai mult decât am iubit la 20 și nu mă consider prea bătrână, ba chiar am de gând să iubesc cât m-or ține puterile. Am iubit mai mulți bărbați și am avut mai multe relații de-a lungul vieții mele, dar sunt profund recunoscătoare pentru asta. Am trăit, am simțit, m-am bucurat și-am plâns, de nimic nu-mi pare rău. Mi-e greu și să-mi imaginez o viață în care să fi fost nevoită să rămân lângă prima mea greșeală.

Continuarea pe Catchy

miercuri, 29 iunie 2016

Dac-aș fi fost eu prima

Dac-aș fi fost eu prima, aș fi fost stângace la-nceput, mică și neîncrezătoare. Te-aș fi lăsat pe tine să dai tonul și să alegi pe ce drum să pornim, încotro să ne-ndreptăm. Pe urmă m-aș fi ridicat încet, mai întâi ținându-te de mână, apoi urcându-mă pe umerii tăi și-aș fi privit pentru amândoi departe, până în viitor. Și ți-aș fi zis dinainte ce cale ne e deschisă și ce drum e potrivnic pentru noi.

Dac-aș fi fost eu prima, castele am fi construit împreună și Pământul l-am fi colindat, aievea sau doar imaginându-ne, nu contează, important e că toate numai împreună le-am fi făcut.

Continuarea pe Catchy

marți, 21 iunie 2016

N-am avut curaj să-ți spun că n-am chef azi, de tine, de mine, de noi

Intru în baie  să mă spăl pe mâini și, în lumina rece a neonului, mă uit în oglindă. Îmi șoptesc, îngrozită: Nu sunt eu asta, sunt eu peste douăzeci de ani! Palidă, desfigurată de oboseală, fără nicio culoare în obraji, abia mai semăn cu mine. Părul mi s-a lipit de cap, fără formă, buzele s-au transformat într-o linie albă, îngustă. Picioarele-s de plumb, gleznele s-au umflat, parcă mă dor toate oasele.

Vin spre tine, că m-ai rugat. N-am avut curaj să-ți spun că n-am chef azi, de tine, de mine, de noi. Fără niciun motiv anume, în afară de toate motivele de până acum.

Continuarea pe Catchy

duminică, 19 iunie 2016

Sfaturi pentru slăbit

Toată viața m-am luptat cu kilogramele în plus și știu cât e de greu  să slăbești și, mai ales, să te menții.

Se scriu cărți, se publică studii, se inventează diete, se fac o groază de bani din dorința oamenilor de a slăbi, de a arăta bine, de a fi sănătoși, în ultimă instanța. Un lucru e însă clar: până acum nimeni n-a reușit să găsească soluția minune care să permită o slăbire intensă, fără niciun efort, fără niciun sacrificiu. Cel care va găsi medicamentul care va permite așa ceva va deveni cu siguranță cel mai bogat om din lume.

Continuarea pe Catchy

sâmbătă, 18 iunie 2016

Cadoul

Iată ce-mi povesteşte la o cafea mătuşa mea Angela:

Undeva prin anii '80, dădeam o masă mare de Crăciun. Invitasem frați, veri și mătuși, prieteni medici de-ai lui bărbată-miu, Dumnezeu să-l odihnească, și tot felul de artiști în vogă. Aveam o groază de cunoștințe și ne și permiteam să organizăm asemenea petreceri. Venise atâta lume, că pe celebrul pictor S.B. fusesem nevoită să-l așez pe-un scaun în bucătărie. Dr. Georgică, psihiatru de renume, care băuse ceva mai mult ca de-obicei, chiar râsese de el, cum stătea așa stingher în bucătărie. O întrebase pe mătuși-mea Eleonora dacă-l recunoaște. Cum ea îi răspunsese că habar n-are cine e, i-l recomandase să-i văruiască prin sufragerie, că-i priceput la vopseluri și pensule. Asta în timp ce un tablou de-al lui se vindea cu câteva zeci de mii de lei bune.

Continuarea pe Catchy

joi, 16 iunie 2016

Bărbații le iubesc cu adevărat doar pe cele care le pot ține hangul. Pe celelalte le disprețuiesc

Immature love says: 'I love you because I need you.' Mature love says 'I need you because I love you.” Erich Fromm


 Mi-a căzut de curând în mână o carte de psihologie* din care am aflat că oamenii au angoase,  temeri, care le influențează comportamentul și deciziile și îi împiedică să aibă o viață normală. Unii suferă de angoasa de a deveni tu însuți, angoasa devenirii de sine, de individualizare. Ei nu vor să-și piardă apartenența la o comunitate, fiindu-le teamă de diferențele care-i pot face să se izoleze sau să fie respinși de ceilalți și să rămână singuri. Putem spune că persoanele respective suferă de angoasa de singurătate.


Chiar înainte de a citi cartea intuiam că, din multe puncte de vedere, mă încadrez printre personalitățile cu trăsături depresive. Singura noutate pe care am aflat-o din lectura mea e că teama de a nu rămâne singură, fără un partener, este și o expresie a incapacității mele de a mă maturiza, de a deveni eu însămi, în timp ce eu o puneam numai pe seama lipsei de afecțiune din copilărie.

Se pare că depresivii ăștia, ca mine, se caracterizează printr-o nevoie absolută de a iubi și a fi iubiți. Au tendința de a deveni dependenți de partener, pe care-l supraevaluează, îl pun pe un piedestal, căruia i se dedică și fără de care ajung să considere că nu pot trăi. Nu putem exista fără iubire și viața noastră are sens numai dacă avem pe cineva care să ne iubească și pe care să-l putem iubi total, necondiționat. Frica de despărțire ne stăpânește și, dacă așa ceva chiar se întâmplă, disperarea poate fi covârșitoare.

N-am reușit niciodată să atrag genul de bărbați cărora le place să ocrotească femeile și față de care să pot deveni dependentă, așa cum mi-am dorit mereu în subconștient.

Continuarea pe Catchy

marți, 7 iunie 2016

O să m-aşez într-o zi pe-o bordură...

Plec prea târziu de la serviciu, mă strecor cu mașina printr-un trafic infernal, înnebunită c-o să-ntârzii la singurul răsfăț lunar pe care mi-l permit, la cosmetică.

Afară s-a stârnit din senin o furtună și la orizont cerul  s-a-nnegrit, metalic și amenințător. Vântul puternic scutură copacii, dar aerul e fierbinte, ploaia nu l-a răcorit încă. Vârtejuri enorme de praf ridică frunzele moarte în aer și mi-aș dori să mă ia și pe mine pe sus și să mă ducă departe, să uit de toate, să mă odihnesc.

Continuarea o găsiţi pe   Catchy

luni, 30 mai 2016

Cresc

Simt cum cresc, zi de zi mă fac mai mare, mai puternică. Brațele mi se lungesc, picioarele îmi cresc și ele, nesfârșite. Doar să-ntind mâna și ajung să culeg tot ce-mi trebuie din viață. Mă lățesc, mă-nmulțesc, mă-ntăresc, mă înalț, mă fac mare.

Simt pe dinăuntru o forță  care dospește încet încet, pornind din centru, din inimă, răspândindu-se apoi prin vene ca o sevă miraculoasă.

Simt că mai am puțin și o să pot să ies singură în lume cu fruntea sus. Fără să am nevoie de nimeni, de sine stătătoare, eu însămi.

Poți să-mi stai alături, să fim egali. Pot să te urmez, când o să am nevoie de îndrumare. Oricând îți va fi greu, poți rămâne în spatele meu, să-ți deschid eu drumul. O să am putere să avem mereu grijă unul de altul. Promit.

Simt că sunt zile sau poate chiar ore până când voi avea curajul, într-o bună dimineață, să deschid ușa și să fac primul pas în necunoscut, în viitor, fără teamă că nu mă voi regăsi în singurătatea mea. Văd cum mi se așterne în față un drum învăluit în ceață, dar indiferent ce ascunde, voi reuși să-l înfrunt fără frică...

miercuri, 25 mai 2016

Iubește-l

Iubește-l, dacă te-ai hotărât să-l iubești. Iubește-l cu totul, fără jumătăți de măsură, din creștetul capului până în vârful unghiilor de la picioare. Iubește-l când e hotărât și puternic, dar și când simte nevoia să fie copil în brațele tale, să se facă mic, să fie mângâiat, alintat și în siguranță. Da, în siguranță lângă tine, pentru că și el are nevoie de cineva căreia să-i pese dacă e obosit, dacă are griji, dacă nu mai poate.

Iubește-l necondiționat, chiar dacă asta înseamnă să fii vulnerabilă. Știu, ți-e teamă, e riscant, poate te va minți, poate te va înșela, poate va pleca la un moment dat și îți va sfâșia inima în două. Nu contează. Acum meriți să iubești și să fii iubită fără să ții seama de nimic.

Nu pune pe el povara tuturor grijilor tale, nu e corect s-o faci, așa cum nici el n-ar trebui să-și verse asupra ta toate problemele. Nu te lăsa în voia nervilor și nu-i reproșa orice nimic, numai pentru că simți că ai asupra lui puterea unei relații asumate. Nu-i da nici lui voie să se supere din orice și, mai ales, nu lăsa tăcerea să pătrundă între voi. O să vă obișnuiți așa și o să ajungeți să nu vă mai vorbiți cu adevărat niciodată. Încearcă să păstrezi echilibrul relației, e mai important ca orice altceva. Când unul e jos, celălalt trebuie să vină de sus și să-l ridice și tot așa. Dacă relația se dezechilibrează și numai unul dintre parteneri conduce tot timpul, cu siguranță va veni clipa în care va apărea disprețul față de neputința celui care e mereu dominat. Iubește-i defectele la fel de mult ca și calitățile, nici tu nu ești perfectă, dar speri ca el să te iubească întreagă.

Iubește-l fizic fără limite.  În pat nu contează decât foarte la început frumusețea fizică. La orizontală, atunci când există iubire, imperfecțiunile devin invizibile, te contopești cu celălalt fără să mai conteze nimic altceva, pentru că știi că ai lângă tine cel mai frumos om din lume. Iar tu, lângă el, ești cea mai minunată femeie care există pe Pământ. Lasă-l să aprindă lumina, înseamnă că te iubește atât de mult încât vrea neapărat să vadă fiecare centimetru pătrat din tine, nimic să nu-i rămână ascuns în dragostea lui. Nu-ți fie rușine, rușinea nu poate exista între doi oameni care se iubesc cu adevărat. Important e ca în pat să fii și cal, și călăreț, pe rând (și nu mă refer aici la o anumită poziție). Sexul e un joc al echilibrului, care poate fi dus până la perfecțiune, perfecțiunea fericirii în doi. Trebuie să te preocupe la fel de mult propria plăcere, ca și plăcerea lui. Dacă ești prea egoistă sau prea altruistă în pat, la un moment dat cineva va suferi. 

Chiar dacă pare o banalitate, e adevărat că e o mare deosebire între a face sex și a face dragoste. Nu există comuniune mai puternică între doi oameni decât cea fizică, atunci când e dublată de iubire. Femeile care le refuză bărbaților anumite lucruri în pat, înseamnă că nu îi iubesc suficient. PUNCT (la fel și în cazul bărbaților). De aia trebuie să nu te mulțumești până nu îți găsești partenerul care să te satisfacă, care să ghicească ce vrei, ce-ți place, ce ai nevoie, să simți tu că ți-a intrat cineva în cap și-ți citește gândurile. Numai atunci vei fi fericită cu-adevărat. Dacă te minți și-ți spui că te vei putea mulțumi cu mai puțin, vei regreta amarnic, pentru că, fără îndoială, fie vei căuta în altă parte ceea ce nu primești acasă, fie frustrarea îți va ucide până la urmă iubirea, chiar fără să vrei. La fel, dacă-ți cere mai mult decât poți da, refuză și pleacă. Nu te vei putea preface la nesfârșit că ai ceva care îți lipsește, dar de care el are nevoie.

Orice-ar fi, nu-l refuza când vrea să facă dragoste cu tine, în afară de cazul în care ești cu adevărat bolnavă sau îngrozitor de obosită. Într-adevăr, nu există mai mare compliment decât dorința fizică între doi oameni. Cum să n-ai chef de cel mai frumos lucru care se poate întâmpla între doi iubiți? Nu profita de faptul că ești dorită și că ai puterea să refuzi. Când ești refuzat fizic, ești anulat de celălalt în centrul tău de ființă sexuală, ți se spune de fapt că ești neatrăgător tocmai de către unica persoană din lume care ar trebui să te iubească necondiționat. Iar când refuzul e evident nejustificat sau se repetă la nesfârșit, nu-ți rămâne decât să-ți omori iubirea și să trăiești ca om doar, nu ca femeie sau bărbat, că altfel n-ai putea suporta suferința de a fi neiubit. 

Oricâte fantezii fizice ți-ar împlini o anumită persoană, oricât de intensă ar fi pasiunea între voi, dacă nu râdeți când faceți dragoste, înseamnă că nu ți-ai găsit încă perechea... Iubește-l și râzi, vei fi fericită!


duminică, 22 mai 2016

Mâine

Oamenii fac orice ca să fie siguri de ziua de mâine, să fie siguri c-o trăiesc, că există, că mâine vor fi.

Și pentru asta se leagă de viață cum pot. Fac compromisuri și suportă dictaturi. Dictatura partenerului, dictatura șefului, dictatura statului, la o adică. Preferă să nu simtă nimic, să fie morți pe dinăuntru, uneori o viață întreagă, dar să fie siguri că mâine vor mai exista în siguranță. 

Și adună pământuri, case, aur, tablouri, cărți, chiar și pe oamenii de lângă ei îi cumpără, doar ca să se asigure că mai au o zi, un an, o sută. Și cu cât avuțiile le sunt mai durabile în timp, cu atât speră și ei că vor avea mai multe zile de mâine. Nu de trăit, că viața adunată din averi nu e viață, e doar de existat. Pentru ei însă numai asta contează, banul e pe primul loc, iubirea nu face nici cât o ceapă degerată. Și trec prin viață așa, amorțiți pe dinăuntru, dar în siguranță.

Sunt și alții care preferă  să adune amintiri și emoții și bucurii. Și iubire, cât mai multă iubire. Doar că viața asta a amintirilor frumoase e legată de noroc, de șansă, de soartă și e mult, mult mai riscantă. Nu știi niciodată dacă există și-un mâine. Rari sunt cei care au curajul să trăiască așa. 

Eu am puține amintiri, neprețuite, i-adevărat, dar ani întregi mi i-am șters din memorie și suflet, am fost nevoită s-o fac, altfel n-aș fi putut supraviețui. Nici bogății nu am, nu mai posed nimic, absolut nimic, așa că nimic nu mă leagă de viitor, nimic nu am să dureze în timp mai mult decât iubirea și amintirile mele. Sunt ca o frunză în vânt.

Unii au totul, alții n-au nimic. Oare pentru mine există un mâine?

vineri, 20 mai 2016

O zi cât un an

Știi zilele alea în care simți atât de mult și-atât de rău și-atât de puternic încât ai impresia că plătești cu ani de viață clipele lungi de neliniște?

Le văd, zilele astea din viața mea, ca pe niște mărgele roșii, înșirate pe-o sfoară.

Când am așteptat să aflu rezultatul la examenul de admitere în facultate. Am stat acolo, în colțul străzii, pe Bulevardul Eroilor, minute lungi, care nu se mai sfârșeau, să vină cineva să-mi spună ce-am făcut. A durat mult, că eram pe prima pagină și el începuse să citească listele cu admiși de la coadă spre început...

Când eram stagiară și am intrat mâna a doua la o apendicectomie. Anestezista de gardă refuzase să dea anestezie generală, iar chirurgul se hotărâse să opereze cu anestezie locală. Un copil de treisprezece ani, orfan de la casa de copii. N-avusese cine să-i dea doctoriței plicul și pentru el...

Când cineva mi-a spus din senin că vrea să ia o pauză... după doi ani de iubire, fără explicații, fără motive. Sunt convinsă acum că se poate muri din dragoste. Eu n-am murit, că sunt rezistentă din fire.

Când am primit un mesaj, acum un an, și-am crezut c-am pierdut iar totul, dar mi-ai zis că orice-ar fi, noi n-o să ne pierdem niciodată.

În fiecare zi, când îmi tremură sufletul de teamă pentru orice nimic și pentru orice lucru important...

În fiecare noapte... 

Mărgele roșii pe-o sfoară, una, două, trei, zeci, sute...

Câți ani au rămas, din câți am consumat până acum în emoții imposibil de controlat?

duminică, 15 mai 2016

Să nu crezi

Să nu mă crezi, iubitule, când îți spun că nu pot trăi fără tine. Sigur că pot, doar atâția ani de când m-am născut au trecut și din ei doar câțiva ți-am fost alături. La fel, cu siguranță, pot trăi fără o mână, fără un picior, fără un plămân, fără un rinichi, fără jumătate de suflet. Pot.

Să nu mă crezi, iubitule, când îți spun c-o să te iubesc toată viața. Viața e lungă, cât mai durează cine știe? O zi, o lună, o sută de ani te-aș putea iubi, dar nu ca acum, doar știi. Nu ca acum. În fiecare zi e mai bine, îmi spui, și-atunci unde-ar încăpea o sută de ani de iubire-ntre noi? Așa că nu cred că te-aș putea iubi la fel toată viața...Poate mai mult.

Să nu mă crezi, iubitule, că-ți spun ție totul și nimic nu păstrez pentru mine. Îți spun câtă vreme îmi spui și tu, o secundă din tăcerea ta sapă în mine un an de tăcere. Tu știi, e-adevărat, mai bine ca toți dinaintea ta cum să mă faci să tac. Și poate e bine, unii spun că trebuie să prețuiești o femeie tăcută, nu-i așa? Sau ar fi mai înțelept să te temi nițel de tăcerea mea? Cine știe? Chiar ai vrea să vină ziua aia în care să nu-ți mai zic nimic?

Să nu mă crezi, iubitule, când îți spun că orice-ai face eu nu mă voi schimba. Ca apa sunt și ca apa îți intru prin vene și mă fac sânge, nu uita. Dar tot ca apa fug dacă pui stavilă între noi și mă dai la o parte. Orice vorbă, orice gest, orice privire de-a ta mă transformă pe mine, uneori în iubită, uneori în copil, uneori în simplă femeie de rând. Nici vorbă să rămână totu-ntre noi ca-n prima zi. Ce trist ar fi fost și degeaba!

Să nu mă crezi, iubitule, când îți spun că nimeni nu m-a iubit pe lumea asta  și nimeni nu mi-a citit în minte și-n inimă ca tine. Mai e cineva care mă știe, mă ghicește, mă minte, mă-nșală și mă iubește, uneori chiar mai mult decât tine. Sunt eu. Iar eu pe mine n-o să mă părăsesc niciodată, nu că n-aș vrea să mă las, dar n-am cum. Așa că, și fără tine de-aș rămâne cumva vreodată, tot n-aș fi singură, tot aș avea pe cine să mă sprijin. Aș rămâne cu eu.

miercuri, 11 mai 2016

Vorbește lumea

Vorbește lumea că-mi merge prea bine în ultima vreme, prea fericită le par unora.
Prea răsună feisbuca de vorbele mele cu tâlc în care-mi povestesc bucuriile și prea strălucesc pozele mele în verde și-albastru și roșu și mov.

Prea elegantă mă port zi de zi și am mai multe outfituri (fuchsia, se-nțelege) decât regina Angliei și șeicul din Dubai la un loc. Nu contează că eu cheltui ca să mă-mbrac într-un an cât alții într-o zi sau că-mi schimb hainele că nu pot să-mi schimb viața... Ce să fac dacă nu vreau s-arăt ca o gospodină nici când gătesc și chiar când duc gunoiul nu-mi vine să mă-mbrac în trening?

De prea multă iubire pe centimetru pătrat de piele mă răsfăț în ultimul timp,  și culmea, chiar acum, când zilele tinereții mi-au rămas de mult în urmă (ei, asta da, pe-asta puteți s-o puneți pe lista de invidiat). Ce sfidare teribilă, ce-ndrăzneală, ce dezmăț!

Ca să nu mai spun ce bucate alese mănânc, nu ca alții, la restaurante de cinci stele, nu ca alții, în concedii prin străinătate, dar le mănânc, nu-i așa? Or fi și pe gratis? (Doamne, simt, chiar simt, cum invidia crește și se umflă în gușă până stă să le crape.)

Ba alte dăți mă și plâng prea tare când aș avea numai motive să sar în sus de fericire. Toată ziua mă plâng de ce mari greutăți întâmpin în viață (deși, recunosc, de multe multe ori sunt vinovată că văd lucrurile mult mai negre decât sunt ele de fapt). Dacă aș avea bunul simț să fac nițică economie, să pun deoparte banii pentru concediu, nu să-i dau pe chirie, aș vedea că nu e chiar așa de rău, că oricum în viață nu se pune problema să-ți placă ceva, viața se trăiește din obligație și-atât.

Dar îi știu și pe unii care, de teama invidiei și-a ochilor curioși, se dau mai triști, mai săraci și mai nenorociți de cât sunt de fapt. Mai bine ca ăștia alții să faci, că așa câștigi simpatia like-urilor, nu și invidia lor.

Da, toată ziua postez pe facebook, să rup gura târgului, să primesc mii și sute de like-uri, să am senzația că viața mea contează, că viața mea există, că trăiesc cumva și n-am murit încă, deși asta simt în sufletul meu din când în când, mai mereu.

Mă invidiați? Atunci gândiți-vă mai bine pentru câte alte nenumărate bucurii aș putea eu să vă invidiez pe voi. Și chiar vă invidiez, pe mulți din jurul meu vă invidiez, dar nu cu răutate, nu cu pizmă, că aș muri atunci de supărare și-amar. Vă invidiez cu drag și mă bucur pentru voi, că văd că mai sunt și oameni fericiți, dar știu prea bine că sunt atâția pe lumea asta care au un milion de motive să mă invidieze pe mine. Că am un acoperiș deasupra capului, copii sănătoși și oameni care mă iubesc și au grijă de mine.

Amintiți-vă că nimeni nu știe ce e în casa sufletului altui om, poate bucurii, poate tristeți, poate lacrimi nenumărate. Și poate un zâmbet pe fața mea a fost plătit cu multe nopți de nesomn...
Bucurați-vă dacă sunteți invidiați, faceți un bilanț al vieții voastre de zi cu zi și dacă vă dă cu plus, chiar și un plus mic, firav, abia zărit, fiți recunoscători.

Că eu o dată, la supărare, am vorbit fără să gândesc și i-am dorit cuiva nu să-i meargă rău, ci să aibă taman  viața mea, și mi s-a zis: Ești răutăcioasă!

marți, 3 mai 2016

Nașterea 1

Copilul 1 urma să se nască pe 18 septembrie. Așa calculaseră toate calculatoarele de naștere, așa socotise și doctorul meu. Totul era în schemă, îmi făcusem bagajul de spital, banii erau pregătiți, iar eu, pătrată ca un dulap, așteptam calmă să vină ziua sortită.
Stabilisem de la bun început că vreau neapărat să nasc prin cezariană. Da, bla, bla, bla, știu, cunosc, pentru copil e mai sigură statistic nașterea normală, dar nestatistic doare mai rău, iar eu mamă eroină n-aveam de gând să fiu. În schimb, crede-mă pe cuvânt, o operație programată e mai sigură decât o naștere normală neprogramată.
Pe 8 septembrie constat cu îngrijorare că  bebelușul din burtă nu prea mai dă din picioare și că nu-l mai simt mișcându-se așa de mult ca de obicei.

Fac aici două precizări:
1) se cheamă burtă de gravidă (eventual chiar burtoi de gravidoaie), în niciun caz burtică de graviduță, cum se mai obișnuiește pe forumurile de mămici în devenire. Motivele pentru care nu se folosesc diminutive în acest caz sunt evidente pentru oricine a avut la purtător așa ceva. O umflătură enormă, monstruoasă, care nu-ți permite să-ți vezi degetele de picioare, nu poate fi o "-uță", oricât de drăgălaș i-ar fi conținutul cel viu.
2) mișcările copilului în burtă nu sunt plăcute deloc, iar spre sfârșitul sarcinii pot fi chiar foarte dureroase. Mereu am avut senzația stranie că în mine se mișcă un extraterestru mic, cam ca ăla din filmul cu Arnold Schwarzenegger, Total Recall. Îl știi nu? E imposibil să nu-l știi... Mie nu mi s-a părut deloc romantică partea asta a sarcinii, de fapt, în general, etapa de gravidenie nu mi-a produs sentimente prea plăcute, poate și pentru că, știind cam ce se întâmplă de fapt în organismul meu minut de minut, am fost într-o permanentă stare de groază, nicidecum de beatitudine.

Reiau firul povestirii. Cum lucrurile nu stăteau cum trebuie, ba puteau fi chiar foarte grave, m-am rezentat la consult la medicul care-mi urmărea sarcina. Am primit imediat recomandarea să mă internez încă din seara aia, ca să mă țină sub observație. Ca o floare, ca un crin, mi-am luat de-acasă bagajul de spital, cu toate cele trebuincioase, m-am urcat singurică într-un taxi și-am plecat spre CF2. În drum, am trecut s-o iau cu  mine și pe maică-mea, să nu fiu chiar singură de tot.

Ajung la spital, doctorul mă consultă și mă anunță că pe moment totul e ok, dar că voi rămâne peste noapte acolo și, dacă e cazul, dimineață îmi va face cezariană.
Eu, tot ca o floare, doar nițel mai ofilită de la niște dureri de burtă care se cam întețeau, dar care nu mi-au trezit nicio suspiciune (probabil singurul meu neuron care supraviețuise celor nouă luni de sarcină era și el pe ducă, altfel nu-mi explic cum de nu mi-am dat seama că începuse travaliul). Aprob cu entuziasm planul medical și mă pun pe așteptat. Singură, de-acuma, că maică-mea nu era să-și piardă noaptea cu mine în spital. Iar medicul plecase și el acasă, epuizat după o gardă grea de 24 de ore, oricum mă lăsase în grija moașei, foarte amabilă de altfel.
Și aștept eu ce-aștept, oră după oră, nici vorbă de somn în noaptea cu pricina,  burta mă durea de-acuma din ce în ce mai tare. Dar, nu-i așa, zorii când se iveau, doctorul venea și de-o grijă mă scăpa. Pe la 7 fără ceva, în dimineața zilei de 9 septembrie, anul de grație 2006,  își face apariția și dl. doctor și-mi zice senin: Știi ce se-ntâmplă acuma, nu? O să naști!
Eu, auzind o așa mare inepție, încep să strig în gura mare (nu glumesc): Nu vreau, nu nasc, ați spus că-mi faceți cezariană, plec, mă duc acasă la mine, lăsați-mă toți în pace, ce vreți de la mine?

Problema mea era că mă suiseră deja pe o masă ciudată și-mi așezaseră picioarele pe niște suporți din care e tare greu să scapi fără ajutorul cuiva. Ce să mai, semănam cu un gândac țintuit cu bolduri într-un insectar. În plus, după cum observam nedumerită, nimeni nu vroia să țină seama de protestele mele. Ba, dimpotrivă, mișunau toți în jurul meu, în timp ce pe mine burta începuse să mă doară îngrozitor. Nu, nu îngrozitor, durerea devenise inimaginabilă. Atât de puternică, încât am fost ferm convinsă că ceva m-a sfâșiat în bucăți pe dinăuntru, că toate oasele din corp mi s-au rupt concomitent și că, fără putință de tăgadă, urmează să mor în cel mai scurt timp. Moartea mea era iminentă, de neoprit. Totuși, cei din jur, asistentele, moașa, doctorul, erau calmi, ba chiar veseli, vorbeau, glumeau, se mișcau în jurul meu, înțepând, măsurând, montând instrumente. Ce să fie asta?, m-am întrebat. Oare ei chiar nu-și dau seama că eu mor? Am început să urlu cât mă țineau puterile, ca un animal înjunghiat, în speranța că cineva mă va auzi și mă va ajuta.

Durerea, cum se știe, se uită în timp, altfel nicio femeie întreagă la cap n-ar mai face vreodată al doilea copil. În schimb, eu n-am să uit niciodată cele câteva imagini care mi s-au întipărit pe retină și care m-au făcut să uit unde și de ce mă aflu: doctorul meu și-a scos bluza ca să-și pună halatul de spital. Da, chiar așa, nici măcar în starea aceea ingrată n-aș fi putut ignora imaginea lui la bustul gol. Era teribil de frumos medicul meu, mereu calm și cu zâmbetul pe buze și purta întotdeauna același parfum greu, dulceag oriental, care rămânea după el ca o trenă și pe care în mod normal nu l-aș fi suportat la niciun bărbat, dar care lui i se potrivea de minune. Toate pacientele lui erau pe ascuns îndrăgostite de el (inclusiv eu, se-nțelege), iar asistentele din spital îl venerau.

Of, să revenim. După alte minute de durere intensă, opinteli teribile și tăieturi sângeroase prin locuri bine stabilite, ca să facă loc destul, copilul a venit pe lume. Am întrebat: respiră? Mi-au zis că da și mi l-au arătat. Un bebeluș gras, mare și urât, dar perfect sănătos, ceea ce conta cel mai mult. Nu mă înțelege greșit, orice bebeluș e tare urât când se naște, e roșu, zbârcit și, de obicei, foarte strâmb, pentru că a trecut cu capul printr-un loc mai îngust decât trebuia. Pe urmă, după câteva ore sau zile, bebelușii se albesc și se fac toți frumoși (mai puțin unii care, din motive necunoscute, seamănă leit cu tații lor, dar la ai mei nu s-a întâmplat așa).

Nașterea se încheiase cu bine, cel puțin pentru copil, despre mine însă nu pot zice că mai eram întreagă prin toate părțile esențiale. De aceea, dl. doctor s-a apucat să coasă ce tot el tăiase. Și cosea, cosea, ore-ntregi nu se oprea sau cel puțin mie așa mi se părea (poate și poziția în care stăteam era nițel cam incomodă). La un moment dat, se oprește el din cusut și zice: Vai, doamna doctor (adică eu), da ce strâmtă sunteți pe-aici! Iar eu îi răspund: Sigur, dl. doctor, sunt convinsă că sunt, mai ales acuma, după ce am scos un pepene pe-acolo!
În tot cazul, cusătura de artist intradermică realizată cu atâta migală a fost îndelung admirată în zilele următoare de personalul medical de pe secție, atunci când mă prezentam la controlul zilnic. Eu mă suiam pe masă, iar asistentele ciuci în jurul meu, cu ochii holbați, strigau cu entuziasm: Vai, dl. doctor, ce frumos ați cusut, sunteți un artist, nu glumă!

Mi-a părut rău pe urmă că nu mi-am făcut o poză, dar pe vremea aia nu existau smartfoane și selfiuri, să mă văd și eu în toată splendoarea, mai ales că după câteva zile m-am așezat brusc pe marginea patului cu copilul în brațe și, cu un pârâit sinistru, pielea s-a rupt, nodul a ieșit și toată cusătura măiastră s-a deșirat dureros.

Totu-i bine când se termină cu bine. Deși, după cum se știe, greul începe abia după ce copilul se naște.

Va urma...






marți, 26 aprilie 2016

Treburi

Când suntem îndrăgostiți, nimic nu e mai important decât iubirea noastră. Nici serviciul, nici școala, nici copiii, nici părinții, nimic. Praful se-adună pe mobile, vasele murdare se strâng nespălate-n chiuvetă, prietenii așteaptă neconsolați răspuns la apeluri pierdute. Rudele nu ne mai văd cu anii, nici de Paști, nici de Crăciun n-avem timp, nici măcar de parastase. Zilele de concediu nu ne-ajung, ba se adaugă și unele neplătite, weekendul e prea scurt, noaptea prea albă ca să ne cuprindă pe-amândoi. Singurul lucru care contează e să ne vedem în ochii celuilalt, să ne bucurăm la nesfârșit de minunea pe care ne e dat s-o trăim. Că iubim, că e cineva care ne iubește. Și n-am vrea să pierdem nicio picătură din drogul suprem, singurul care te face fericit, singurul care te face să te simți viu: iubirea.

Dar zilele, lunile, anii trec peste noi și uneori, din păcate, cu ei trec și sentimentele noastre. Dragostea se tocește și piere încet sub promisiuni semnate de iubire eternă. Și dacă tot e pe viață, dacă tot, orice-ar fi, orice-am face, suntem siguri că nu se va termina, ce valoare mai are ea? 
Așa că încetul cu încetul iubirea își pierde locul fruntaș și devine mai puțin importantă decât școală, serviciu, copii, vecini, rude, prieteni. Și mult, mult mai puțin însemnată decât praful de pe mobile și vasele din chiuvetă și rufele care așteaptă să fie călcate. Decât un pescuit, un meci, o bere și-un grătar. Ba chiar și mobilele în sine devin mai importante, de un infinit de ori mai importante decât ceea ce cândva a fost comoara noastră cea mai de preț, tu pentru mine, eu pentru tine. Iar casa și mașina și contul din bancă stau și ele, neclintite, între noi. Acum avem obligații, tradiții și obiceiuri, care nu pot fi, cu niciun chip, încălcate, lăsate deoparte, uitate, ca să avem timp și pentru noi. Totul trebuie făcut perfect, ca la carte, trebuie copți cozonaci, puse murături, spălate perdele. Noi avem de făcut atât de multe, o clipă n-avem liberă, până cădem obosiți în pat, de nici noapte bună nu mai avem putere să ne spunem. 

Acum suntem ocupați, avem treburi, treburi multe, imposibil de amânat, treburi importante, primordiale, vitale. Pentru că dacă nu le-am avea, dacă ne-am îngădui fie și numai un minut de răgaz, am fi nevoiți să ne oprim, să ne privim în ochi și să recunoaștem că n-a mai rămas nimic între noi.

Noi? Care noi? Ne-am iubit noi cândva? Cum te cheamă?

duminică, 24 aprilie 2016

Întrebare

În toiul nopții:

- Iubitule, mai sunt femeia vieții tale?
- Hâm...

Atât. Se întoarce pe partea cealaltă și adoarme la loc...
Dumnezeule, ce răspuns mi-a dat. Auzi, hâm. Nu hm sau îhâm, ci de-a dreptul hâm. Nici măcar un "sigur, draga mea" sau un simplu da. Ce să însemne hâm? Nimic, nu mai înseamnă nimic. Și pentru că nu poate să-mi spună direct nu, răspunde așa, ca să nu mă supăr. Ce mă fac? Oare începe să nu mă mai iubească? Nu, e clar, nu mă mai iubește deja. Nu mai simte nimic pentru mine, altfel i-ar fi păsat cât de cât să nu mă rănească, să nu mă dezamăgească. Sunt pierdută. Ce-o să mă fac fără el? E clar că mai avem nițel și ne despărțim, iar eu viața fără el nu pot să mi-o imaginez. Sigur, pot supraviețui, dar o să fie groaznic, o să sufăr ca un câine, sunt distrusă. Plâng juma de noapte cu nasul în pernă, să nu m-audă. Se răsucește spre mine și mă ia în brațe, dormind. Ei, se preface, văd bine. Viața mea nu mai are niciun rost...

Dimineața:

- Iubitule, astă-noapte te-am întrebat dacă mai sunt femeia vieții tale.
- Da? Nu mi-aduc aminte...
- Și mi-ai răspuns hâm. Ce-a vrut să-nsemne hâm? Mai sunt sau nu mai sunt? Vreau să știu!

Se uită la mine neîncrezător și când vede că vorbesc serios începe să râdă în hohote.

- De ce râzi? Ce găsești de râs în asta?
- Hai, că ești o figură. Râd pentru că hâm înseamnă: nu se știe? Ce rost avea să-ți dau alt răspuns?

joi, 21 aprilie 2016

Parfumul

"Miroase frumos. Întotdeauna miroase frumos, mai ales unul dintre parfumurile lui mă înnebunește. Când vine pe la noi, mă salută, mereu politicos, se apleacă și mă sărută pe obraz. Uneori fac în așa fel încât sărutul să-i alunece din greșeală mai jos, pe gât, dar mă străduiesc să nu-și dea seama c-am făcut-o intenționat. Și-i simt buzele ca un curent electric care-mi străbate tot corpul, până la vârful degetelor. Nu mă uit niciodată în ochii lui, de teamă să nu-și dea seama că am privirea încețoșată de plăcere. Mă fac mică mică pe scaun și-mi strecor picioarele sub birou, cu ochii concentrați pe tastatură și monitor. Și câteva minute mă prefac tare ocupată, nimic nu mă poate scoate din munca mea. Doamne, numai de nu și-ar da seama ce simt. 
Dar suntem amici, doar amici. Niciodată n-a făcut vreun gest, n-a spus vreo vorbă care să însemne altceva. Nici măcar glume mai deocheate nu-mi spune. Atâta mi-a zis, când m-a văzut o dată cu ochii în lacrimi: Dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui! Te ajut eu! Și așa a fost, m-a ajutat când l-am rugat, nicio clipă n-a ezitat. 
Da, suntem amici, foarte buni amici. De când oare ne cunoaștem? Șase-șapte ani să fie? Nu mai țin minte. Nu, nu poate fi altceva între noi. E clar că nici nu-i trece așa ceva prin cap, altfel mi-ar fi dat cumva de înțeles, m-ar fi scos la o cafea, mi-ar fi zis ceva... 
Pe când eu... Mă uitam la el într-o zi, cum stătea așa rezemat de tocul ușii, și râdea, spunea o glumă, n-auzeam, nu-nțelegeam ce zice, un singur gând îmi blocase mintea: bărbatul ăsta știe. Știe ce-mi trebuie, ce-am nevoie, ce-mi place... Mă simt tare bine când suntem împreună, parcă ne cunoaștem de-o viață.
Și dacă? Bărbatul ăsta... E oare posibil să fie el?  Nu... nu se poate... suntem doar amici, buni amici... Unde-o fi, ce-o face acum? Simt nevoia să vorbesc cu el, parcă mi-e dor, nu știu ce se întâmplă cu mine... Oare s-o supăra dacă-l sun?"

"Miroase frumos. Îmi place cum miroase când o sărut pe obraz. Nu e numai mirosul de parfum, de deodorant, cu ce s-o da ea, mai miroase a ceva, nu știu a ce. Poate a lapte? Uneori când intru la ea în birou mă reped s-o pup pe obraz și fac în așa fel încât buzele să-mi alunece mai jos, pe gât. Ah, ce-aș mai coborî și mai jos, dacă m-ar lăsa. Mult mai jos... O simt cum tremură, dar nu știu dacă-i place sau dimpotrivă. O văd că se-nroșește, se face mică mică pe scaun și parcă se-apropie și mai tare de monitorul ăla. Nici nu se uită la mine, nu mă bagă o vreme în seamă, e tare ocupată acolo, cu munca ei. 
Ei, poate chiar nu-i place de mine. Și oricum, e un perete de sticlă între noi, din atâtea motive. Plus că o văd atât de serioasă, de concentrată pe ce face. Cred că nu e genul meu, clar nu e. N-ar putea ea să... Nu, nici vorbă de-așa ceva. Mi-e teamă că e prea  încuiată ca să ne potrivim. Și oricum, suntem buni amici, atât.
Dar e ceva la ea care-mi place, mă atrage, parcă simt că există o căldură sub aparența asta de gheață. Aș încerca s-o invit undeva, dar numai gândul că m-ar respinge mi-e insuportabil. Mai bine tac și las lucrurile așa cum sunt, decât să spun ceva aiurea și să-mi arunce o privire ironică. Am văzut-o cum face când o supără cineva. 
Oricum, suntem amici, doar amici. De când o cunosc eu pe femeia asta? Să fie șase-șapte ani? Mi-aduc aminte că ne-am întâlnim o dată din întâmplare pe stradă, acum câțiva ani, și-am schimbat două vorbe. Mamă, ce i-aș mai fi zis eu atunci, dar nu, nu se putea...
Și totuși, când o sărut pe gât, parcă-i freamătă ceva sub piele, tare-aș vrea s-o văd ce-ar face dacă... Simt eu că ascunde mai multe femeia asta...Dar nu se poate, nu poate fi așa cum îmi doresc, cum îmi place mie, cum am nevoie, cum caut de-o viață.  E-adevărat, ne-nțelegem tare bine noi doi, vorbim vrute și nevrute. Am văzut-o și supărată, cu ochii în lacrimi, avea necazuri, m-a rugat și-am ajutat-o imediat, fără să ezit. 
Dar simt că mai e ceva care ne leagă, care ne atrage unul spre celălalt. Să fie ea? E posibil să fie chiar femeia asta? Ce-o face acum, unde-o fi? Ce ciudat, parcă mi-e dor să-i aud vocea. Dac-aș suna-o acum, oare s-ar supăra?"


sâmbătă, 16 aprilie 2016

Dialog între generații

- Săru-mâna, Măicuță, și bine te-am găsit!
- Bine-ai venit, nepoată dragă, că tare mi-era dor de tine! De când nu te-am mai văzut? Din primăvară, de la Paște, n-ați mai venit pe la noi, pe la țară!
- Ai dreptate, Măicuță, n-am mai venit, știi cum e, serviciul, treburile... Uite acuma mai avem și noi câteva zile de concediu și-am venit pe la matale!
- Da unde te-ai înnegrit așa, de nu se mai cunoaște om cu persoană pe fața ta?
- Am fost în concediu la mare, cu Radu și cu niște prieteni de-ai noștri!
- La mare, zici? Și unde e marea asta?
- La Marea Neagră, unde să fie? Am fost la Constanța, știi matale, am stat acolo în gazdă, la niște cunoștințe...
- Și-acolo te-ai înnegrit? Păi ce, ați stat la soare?
- Sigur, doar de-aia ne-am dus la mare. Am stat la plajă, am făcut baie, am înotat, d-astea...
- Și acolo, la plajă, ați stat dezbrăcați?
- Ei, nu chiar dezbrăcați, în costume de baie.
- Și cum sunt costumele astea de baie? Spune-mi și mie, că eu n-am văzut p-acilișea, pe la noi prin sat.
- Păi sunt frumoase, colorate, cum să fie... Femeile au chiloți și sutiene sau costume întregi și bărbații au slipuri.
- Și slipurile astea cum sunt? Ca niște ițari?
- Nu, nu ca niște ițari, Măicuță! Ca niște chiloți!
- Aha, acuma pricep. Ei în chiloți, și voi pe lângă ei, despuiate. Auzi, maică, și dacă li se răscoală, ce fac?

miercuri, 13 aprilie 2016

Sensul vieții



M-ai întrebat care cred eu că e sensul vieții. Care-i miezul, care-i ideea, ce contează pentru mine cel mai mult pe lumea asta, ce mă face să mă simt vie, să simt că n-am trăit degeaba. Și am ajuns la concluzia că pentru mine, dar și pentru marea majoritate a oamenilor, ceea ce dă sens vieții este iubirea. Când spun iubire mă refer la iubirea dintre doi oameni adulți, femeie și bărbat (mă rog, o fi la fel și în relațiile homosexuale). Mai sunt unii, foarte puțini, care au talente, pasiuni, idealuri, credințe din care pot să-și extragă o plăcere/satisfacție/împlinire similară cu cea pe care o obții din iubire. 

Pentru mine nu există iubire fără sex, fără atracție sexuală, fără apropiere fizică. Adică atunci când nu mai există niciun fel de atingere, măcar o îmbrățișare, o strângere de mână, un sărut pe frunte, ba mai mult, dacă apare dezgustul fizic, indiferent de vârstă, relația s-a terminat. E o simplă conviețuire și împărțire de sarcini administrative, genul de relație pe care o poți avea și cu un frate sau cu un coleg de cameră în cămin, cu portarul de la bloc. Atât. Restul e minciună, indiferent de vârstă. Știu sigur asta, pentru că o simt. Pentru că eu pot să iubesc fizic un om indiferent că nu mai e tânăr, că are riduri, că nu e perfect. Și l-aș iubi și dacă ar avea 80 de ani, și l-aș atinge și atunci. Și știu și ce înseamnă să-ți fie silă de cineva, să nu-l mai suporți, să nu poți dormi lângă el pentru că te enervează atât de tare încât nu-i mai suporți zgomotul respirației, chiar dacă e tânăr și frumos.

Numai că apropierea asta fizică, atracția, pasiunea sunt cele mai fragile într-o relație și e nevoie de multă muncă, imaginație și perseverență ca să le păstrezi pe termen lung. O dată ce depărtarea s-a instalat, e aproape imposibilă revenirea, că ai deja lângă tine un străin. Ca să nu mai spun că depărtarea fizică e de multe ori legată de alte nemulțumiri, poate jigniri, poate dezamăgiri, minciuni, așteptări nerealizate... Așa că în fapt relațiile se termină după un timp, mai lung sau mai scurt, și rareori oamenii pot fi monogami pe viață. Poți iubi din toată inima, într-o viață de om, de mai multe ori, nu doar o dată, dar nu știu dacă poți simți de mai multe ori că ți-ai găsit perechea, omul destinat sau omul cu care te potrivești aproape perfect. Nici nu știu sigur dacă există așa ceva, chiar dacă simt asta. Dar poate e doar o iluzie.

Mă gândesc că tocmai această promisiune de a fi cu cineva pe viață, atunci când te căsătorești, deși pare minunată la început, distruge de fapt relația, pentru că partenerii (fără să vrea, subconștient), consideră că pot face orice, sunt asigurați. Asigurați că vor avea pe cineva care să aibă grijă de ei, cu care vor împărți greutățile și care le va înlocui părinții, părinți care, prin mersul firii, la un moment dat vor muri, lăsându-i singuri. Că omului îi e greu să trăiască singur și face orice să-și asigure un partener, chiar de ajunge să-l urască, disprețuiască, plictisească etc. 

Dar din pricina educației dezastruoase pe care am primit-o în materie de iubire, nu suntem pregătiți pentru munca, dedicația, efortul pe care de fapt le presupune o relație de cuplu, pentru ca ea să dureze cât mai mult, dar să dureze cu adevărat, cu afecțiune, respect, comunicare și bucurie, da, cu bucurie reciprocă, de la început și până la sfârșit. Ne căsătorim și așteptăm să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, dar nu suntem nici nu ne trece prin cap că trebuie să facem vreun efort pentru a păstra iubirea. Și iubirea se pierde uneori dintr-un cuvânt, dintr-un gest, dintr-o minciună nesemnificativă, iar după aia e extraordinar de greu, uneori imposibil, să reconstruiești relația. Ca să nu mai zic că până cu o generație în urmă căsătoria nici nu presupunea vreo urmă de fericire sau de iubire. Era pur și simplu o formulă de conviețuire stabilită strict pe criterii administrative, financiare, religioase și sociale, în care de cele mai multe ori soții nu se cunoșteau înainte de căsătorie decât pur formal, iar formarea cuplurilor era exclusiv apanajul familiilor de proveniență.


Iar azi, când ar trebui să decidă cu mai mult cap și inimă, oamenii se căsătoresc din cele mai stupide motive (în afară de singurul care contează și care e certitudinea că fără celălalt nu poți trăi): că vrea mama, că vrea tata, că mă înțeleg bine cu socrii, că ticăie ceasul biologic, că e băiat bun/fată mare, că are bani, funcție, că am pierdut prea mult timp cu el și nu mai găsesc altul, că mă ascultă, că arată bine și mi-am luat bibelou în casă, că a rămas gravidă, că mi se pare, că aș vrea să fie bine în pofida tuturor dovezilor că nu va fi... Mulți se căsătoresc din convingerea fermă că lor le e sigur dat să-și găsească fericirea, doar li s-a tot spus din fragedă pruncie că "ce-i al tău e pus deoparte"... Și e tare greu sa admiți că de fapt nu e așa, că nu suntem toți destinați să fim fericiți sau măcar mulțumiți în viață.

Și, deși își aleg greșit partenerul, se așteaptă ca după aia lucrurile să se regleze. Lasă că se dă ea/el pe brazdă. Și când trec 25 de ani sau poate o viață și nici vorbă să fie așa cum îți trebuia și aveai nevoie, lucru valabil de ambele părți, că e imposibil ca unul să fie mulțumit și fericit și celălalt nu, te miri de ce ești nefericit și dai vina pe soartă, nu pe propria prostie. Dar e greu la tinerețe să ai mintea de la bătrânețe. Chiar citeam undeva că cei mai buni soți sunt ăia la a treia căsnicie, că sunt cele mai mari șanse să nu mai facă greșelile din primele două :)).

Multe cupluri stau împreună pentru copii. Dacă între soți nu mai există niciun fel de iubire, atunci din proprie experiență (adică experiența mea de copil) pot spune că este o greșeală enormă, care distruge copilul respectiv pe viață. Din două motive:
1) îi creează o imagine total aberantă despre ce înseamnă un cuplu pe termen lung și copilul va avea tendința să repete greșelile părinților în propria lui viață;
2) este insuportabil să crești între doi oameni care nu se iubesc deloc. Chiar dacă, prin cine știe ce efort de voință, cei doi nu se ceartă, lipsa iubirii și a înțelegerii este imposibil să nu marcheze psihic copilul. Doi adulți nefericiți nu pot crește un copil fericit. Din păcate, și copiii sunt crescuți în ideea că părinții lor sunt căsătoriți pentru totdeauna și că numai dacă părinții sunt căsătoriți ei sunt în siguranță. Și atunci e normal să vadă divorțul ca pe o amenințare enormă, să simtă că lumea lor se prăbușește și că nu vor mai fi ocrotiți. Dacă părinții se despart fără să se certe și arătându-i clar copilului că pentru el lucrurile nu se vor schimba fundamental, că vor mai face multe lucruri împreună, în armonie și fără certuri, eu cred că e posibil să nu existe traume prea mari. Eu așa văd la copiii mei. Dacă însă pui în cârca copilului vina divorțului („tac-tu NE-a părăsitˮ), e jale.

 Nu pledez pentru divorț, nu pledez pentru despărțire, dimpotrivă, pledez pentru efortul, munca și dedicația necesare pentru a face o relație să meargă, să funcționeze și, mai ales, să dureze, încă din prima zi. Ceea ce e tare, tare greu. Să nu lași niciodată garda jos, să vrei să fii mereu atrăgător, nu doar fizic, ci și ca personalitate, să nu dai frâu liber în fața celuilalt la toate hachițele, la toți nervii, la toate toanele, să fii empatic, să-ți aduci mereu aminte că rolul lui nu e doar să-ți fie ție cârjă și să te suporte și ajute. Tare, tare greu e să nu uiți, să-ți aduci aminte cum erai în prima zi, în primul an, când mai bine mureai decât să-l lași să te vadă nemachiată sau îmbrăcată în trening sau îmbufnată fără motiv... Și să faci toate astea fără să te prefaci a fi altceva decât ești, fără să-ți pui masca perfecțiunii, rămânând tu însăți, fiind autentică, pentru că dacă joci un rol numai ca să placi, ca să te potrivești cu cineva, dezastrul nu va întârzia să apară. Căci va veni momentul în care vei obosi și vei dori să fii cine ești de fapt și atunci celălalt, văzându-ți adevărata față, nu te va mai iubi. Sinceritatea față de tine însăți și față de celălalt este indispensabilă pentru ca o relație să aibă cea mai mică șansă în timp.


Doar că viața m-a învățat cu vârf și îndesat că dacă ai îndoieli de la început, ele vor rămâne până la sfârșit și se vor adânci, din două motive:
            1. Pentru că, fundamental, oamenii nu se schimbă. Dacă nu te potrivești de la început, și la calități, dar mai ales la defecte, e inutil să aștepți ca lucrurile să se regleze cu timpul. Pur și simplu asta nu se va întâmpla niciodată. Ori îl accepți pe celălalt așa cum e, ori renunți. Nu te cerți sau te enervezi o viață pentru ceva care nu se poate schimba.
            2. Pentru că fiecare om, deși nu se schimbă fundamental, evoluează, se cizelează, află din ce în ce mai multe despre el și despre viață. Și dacă nu ai norocul ca cele două evoluții să ducă la apariția unor oameni care să se potrivească în continuare, relația se rupe pe dinăuntru, chiar dacă, în aparență, cuplul se poate menține mult și bine, dar e de fapt format din doi străini.

 Eu fac parte dintre cei pentru care singurul lucru care contează în viață este să iubească și să fie iubiți, să aibă o relație cu cineva de sex opus. Singurul lucru care contează. Pentru mine, restul e fum. N-am vreun talent, vreo pasiune care să mă acapareze. Serviciul e un loc unde mă duc numai și numai ca să-mi câștig existența. Neavând pasiuni, nici nu-mi doresc o schimbare, să mă apuc de altceva, să mă duc în altă direcție. Pur și simplu nu mă interesează. Material, am pierdut tot și nu-mi doresc nimic. Nu mă pasionează să câștig bani și nici nu sunt bună la câștigat bani, nu-mi pot face din asta un scop al vieții.

Nu trăiesc cu adevărat decât atunci când nu sunt singură și, puse cap la cap, nu știu dacă am avut în viață mai mult de 100 de zile fericite, depline, perfecte, în care să nu simt nicio clipă că nu sunt lângă omul potrivit. Să nu-mi vină brusc să mă ridic și să plec. Zile în care să râd în hohote, cu motiv sau fără. Ai râs vreodată de fericire, nu de veselie?

 În rest, când sunt singură, îmi mănânc gândurile în tăcere și funcționez la cote de avarie, fără să mă bucur cu adevărat de nimic. Știu că ar trebui să-mi găsesc resursele interioare ca să depășesc nevoia asta de a avea pe cineva alături, dar mi-e imposibil, e o nevoie organică. Probabil că trebuie să te iubești mult mai mult pe tine însăți ca să-ți fii suficientă.

Când înțelegi ce greșeli ai făcut în viață și unde ai dat-o în bară, înțelegi și că timpul nu mai ai cum să-l dai înapoi. Anii trec și nu iartă, ce-ai pierdut rămâne pierdut. Poate e și o chestiune de noroc. Poate e și o chestiune de alegeri bune sau greșite sau de puterea de a renunța de la început dacă o relație nu e ceea ce trebuie. 

Poate important e și să nu te mulțumești niciodată să fii mort pe dinăuntru și să nu mai simți nimic, pentru a păstra ceva ce de fapt nu valorează nimic și nu face altceva decât să te anuleze ca om. 

Poate e minunat să simți din nou și să te trezești la timp, să privești în jur la lumea asta uimitoare, în care te afli temporar, și să începi iar să iubești, indiferent ce și pe cine, să iubești.

Cam ăsta e sensul vieții. Să te simți viu cu orice preț. Că nu cred în viața de apoi și nici în reîncarnare. Asta-i tot și nu mai urmează nimic.

marți, 12 aprilie 2016

Libertate

Căutam astăzi pentru Dori niște idei pentru un proiect școlar despre olimpiade.

Și am găsit pe Wikipedia asta:
Jocurile Olimpice de vară 1984Olympic rings with white rims.svg
Poz.ȚarăAurArgintBronzTotal
1Statele Unite ale Americii Statele Unite ale Americii836130174
2Flag of Romania (1965-1989).png România20161753
3Flag of Germany.svg RFG17192359
4Flag of the People's Republic of China.svg China158932
5Italia Italia1461232
6Canada Canada10181644
7Japonia Japonia1081432
8Flag of New Zealand.svg Noua Zeelandă81211
9Flag of SFR Yugoslavia.svg Iugoslavia74718
10Flag of South Korea.svg Coreea de Sud66719
Și pe urmă am văzut asta:

România la JO 1984[modificare | modificare sursă]

România a fost reprezentată de 127 de sportivi și a obținut un record de medalii (53). În timpul ceremoniei de deschidere pe stadionul „Memorial Coliseum” din Los Angeles, la defilarea pe națiuni sportivii români au fost întîmpinați prin ridicarea de pe scaune și aplauze, ca reacție la decizia de a sfida boicotul țărilor socialiste sub influența URSS.

Aur[modificare | modificare sursă]

Nu-i mai țin minte pe toți, aveam 12 ani pe-atunci, dar mi s-a părut incorect să omit pe cineva. Pentru că mi-am adus aminte, ca o undă de șoc, ce-am simțit, mulțumită lor, în vara aia: mândrie că suntem români, că am câștigat mai multe medalii decât alte țări bogate și puternice. 20 de medalii de aur a luat atunci România, mai multe decât RFG, decât China, decât Italia sau Japonia. Liberă a fost România în vara aia și plină de speranță, și în multe minți a pâlpâit pentru o clipă gândul imposibil că există o șansă de viitor, că le-am ținut piept rușilor. Că până la urmă o să moară cine trebuia să moară și va exista și o schimbare. Și i-am iubit pe sportivii ăștia ca pe niște dumnezei, i-am venerat și de o mie de ori le-am mulțumit pentru efortul lor. Îi știți, nu? Erau din familia noastră și Kati Szabo, și Ivan Patzaichin, și Elisabeta Lipă, și Nicu Vlad, toți erau frații noștri. Pentru că ei erau noi, ei câștigau acolo și pentru noi. Defilau acolo, în Los Angeles, în țara libertății totale în numele nostru al tuturor, care rămăseserăm aici, în țara lipsei totale de libertate. Și voi vă aduceți acum aminte, nu-i așa?


Și pe urmă mi-am amintit de asta:



Nu, nu vă cred că nu știți ce e. 1980, Moscova. Aveam 8 ani, da, doar atât, dar îmi aduc aminte perfect momentul ăla teribil al așteptării. Da, chiar îmi aduc aminte cele 28 de minute cât a durat până ce arbitrii au dat nota Nadiei și i-au furat titlul de campioană olimpică la individual compus. Puține amintiri am de la vârsta aia, evident, dar de momentul ăla toată viața o să-mi amintesc, pentru că a fost exact opusul a ceea ce s-a întâmplat 4 ani mai târziu. A fost un moment în care atunci, la 8 ani, am înțeles cumva că trăiesc într-o lume în care politica e mai puternică decât sportul și că în politică nu există fair-play. Nici în viață, de altfel, dar asta am aflat mult mai târziu.

Și din cenușiul amintirilor acelor ani, au țâșnit altele, ca niște raze de lumină nesperată într-un întuneric și o disperare absolute, cum deveniseră când ajunsesem să înțeleg exact în ce societate trăim și ce viitor mă așteaptă cu siguranță.

Și mi-am mai amintit și asta:


Știți ce este, nu? Ați fost vreodată acolo? Ați simțit frenezia libertății? Eu am fost, la 10 și la 12 ani, la Năvodari și la Neptun. De două ori am fost la Cenaclul Flacăra și au fost cele mai frumoase amintiri ale mele până în decembrie 1989. Da, multe acuzații s-au adus după aceea, poate multe excese s-au făcut. Dar cine a fost vreodată la un spectacol nu poate să nu recunoască că era singurul, unicul, irepetabilul moment în care puteai fi liber în România acelor ani. Mult, mult le-am ascultat pe vinil cântecele și mult i-am iubit și pe Socaciu, și pe Șeicaru, și pe Tatiana, și pe Vintilă, și pe Hagiu, și pe Zubașcu, pe toți i-am iubit, chiar și pe Păunescu, cu nebunia lui, cu versurile lui minunate. Nu, nu vă cred că nu le mai țineți minte, nu vă cred că n-ați vrut să v-aruncați cu iubita în valuri, sau să beți o cană cu vin sau să spuneți la adio tu sau să vă rugați la părinți. Nu cred că n-ați vrut să faceți parte din acea generație în blugi, într-o țară în care blugii erau atât de greu de găsit. Nu vă cred...

Și alții m-au făcut fericită atunci și mi-au dat speranțe. 

Și el, Pittiș, cu vocea lui inconfundabilă, care a creat Poezia muzicii tinere, din care am învățat ce înseamnă să iubești muzica adevărată, și poezia, și tinerețea, :
FLORIAN PITTIS31766766

Și mi-am adus aminte și de ei:


Ah, cât i-am iubit, actorii mei dragi, cum le-am sorbit la teatru fiecare cuvânt, fiecare parabolă, fiecare subînțeles al unei Dimineți pierdute (sau al altor spectacole minunate). 13-14 ani aveam, dar înțelegeam despre ce se vorbește. Poate nu înțelegeam prea bine dramele legate de viața personală a oamenilor, dar înțelegeam perfect tragediile provocate de istorie, războaie și dictaturi. Am revăzut pe urmă înregistrarea de mai multe ori la televizor și de fiecare dată i-am iubit mai mult pe actori, pentru că știu că m-au făcut atunci, în teatrul neîncălzit în care jucau, pe o scenă înghețată, în fața unor spectatori care stăteau cu mânuși și căciuli pe cap, să mă simt vie și să simt că cineva se luptă cumva cu cenzura, cu regimul, cu lipsa noastră de libertate. Ce dacă n-aveam voie să spunem nimic, mergeam la teatru și vorbeau alții pentru noi, în numele nostru...

Și așa au apărut în mintea mea și filmele, filmele mele iubite de la cinema, cu actorii mei iubiți, care mi-au dăruit în anii ăia nenorociți clipe de uitare, de bucurie. Da, filmele alea superbe, adevărate, vii, omenești, cărnoase, filmele rusești. A, voi, de vârsta mea, sigur vi-i amintiți... Ce dacă erau ruși, și ei vorbeau pentru noi, spuneau adevărul...

Gară pentru doi:

Fata fără zestre:

Moscova nu crede în lacrimi:

Călăuza

În afară de rarele filme bune pe care le puteam vedea la cinema, cum la televizor nici vorbă de așa ceva, rămânea opțiunea casetelor video. Una dintre mătușile mele avea un aparat video și când făcea rost, cu mari eforturi, de vreun film deosebit, ne adunam la ea, tot familionul, ne așezam scaunele în cerc în fața ecranului și ne delectam. Și așa mi-a rămas mulți ani în memorie secvența asta:


Vă rog, faceți efortul și deschideți linkul, n-o să regretați. Nu știam și nici acum nu știu ce înseamnă versurile pe care le cânta Vîsoțki în cântecul lui disperat, dar știu sigur că Barâșnikov dansează acolo zbaterea omului care luptă să fie liber.

Aduceți-vă aminte că suntem liberi! Ce fericiți suntem!