vineri, 26 februarie 2016

Acum

Îmi vine să rup, să strig, să smulg, să muşc, să sfâşii, ca să uit,  ca să-mi aduc aminte.

Să dau timpul înapoi, până la început, să fie ce n-a fost vreodată și ar fi trebuit să fie și să nu mai fie ce-a fost deja și nu trebuia să se întâmple.

Să dau timpul înainte, să fie așa cum simt, așa cum trebuie, așa cum vreau.

Să ţin timpul pe loc, azi, acum, în secunda asta groaznică, perfectă, când am mai mult decât am visat, mai mult decât am crezut că se poate. S-o ţin pe loc, să fie o veşnicie, că fără asta n-am nici trecut, nici prezent, nici viitor. Fără asta nu exist.

Să scot din suflet ghemul de lacrimi și gândul oribil care mă roade pe dinăuntru și să rămână doar bucuria pură.

Să șterg ce-am greșit, să rămână ce-am făcut bine.

Și dacă tot ce-a fost, fiecare gând, fiecare gest, fiecare faptă au avut un singur sens: să fiu unde sunt acum?
Acum,  când am mai mult decât am visat, mai mult decât am îndrăznit să-mi doresc și mai puţin decât am nevoie ca să pot trăi mai departe?