V-am iubit...

Bă, v-am iubit. Pe toți v-am iubit și am mers și pe sârmă pentru voi și cu nimica nu m-am ales.

V-am iubit de mi-au sărit fulgii. De douășcinci  sau chiar treizeci de ani, cine să-i mai numere, vă tot iubesc, pe fiecare, de la cap și până la coadă, și zău dac-a  meritat pân-acuma vreunul.

Ba că n-am fost suficient de frumoasă, suficient de slabă sau suficient de grasă. Ba prea brunetă sau nu destul de blondă. Ba cu ochi căprui, fură inima oricui, da vouă de fapt vă plăceau ochii albaștri sau verzi, sau chiar căprui, numai nu ai mei... 

Ba că n-aveam vârsta care trebuia, nu eram încă matură, pregătită de-o familie, ba mi-a trecut vremea de-acuma, cine să mă mai ia așa, cu riduri și copii. Am fost prea tânără, prea bătrână, prea imatură, prea serioasă, prea virgină, prea libertină, PREA pentru voi...

Ba că am prea multe și vă simțiți depășiți, sau n-am destule, bani, case, mașini, zestre, ce s-a ales de ele, alții le-au cheltuit... 

Ba că stau prea aproape sau prea departe, și avionul e scump, ba familia, ba religia, ba prietenii, ba școala...Ba că sunt încă elevă sau studentă, și mai am de-nvățat, n-am un serviciu, un venit al meu, ba că acum am și câștig mai mult, dar încă nu destul, nu-s bogată sau măcar vreo șefă, ceva, cum ar trebui să fiu la vârsta mea sau a altuia... 

Ba că-s prea deșteaptă pentru voi... da, asta da, am fost mereu deșteaptă, da cred că uneori v-ați simțit nițel depășiți și, după un timp, v-ați gândit că e mai sănătos să ai alături o femeie care, măcar din punct de vedere al inteligenței, să vă fie inferioară. Unul singur s-a mândrit că are alături o femeie (mult) mai deșteaptă ca el și cinci ani m-a folosit drept dicționar, el întreba și eu răspundeam. Probabil era atât de evident că e mai frumos decât mine (și chiar, era, credeți-mă, cel mai frumos bărbat pe care l-am cunoscut eu în viața mea), încât s-o fi gândit că nu e rușinos să aibă alături o femeie urâtă, dar deșteaptă. Ba chiar mi-a zis la un moment dat: Ce bine ar fi să avem un copil împreună, să iasă frumos ca mine și deștept ca tine! Și atunci m-a izbit un gând sinistru: Și dacă, Doamne ferește, iese frumos ca mine  și deștept ca el, ce mă fac? Și l-am părăsit...

Ba uneori am fost prea fraieră, atât de fraieră că nu m-am prins la vreme că nu e ceva serios, că-i o aventură, o glumă, o ironie, voi iubeați pe altcineva și eu vă iubeam pe voi...

Am fost la mare și la munte, la discotecă și la restaurant, la pescuit și în Deltă, pe ploaie, pe vânt, pe-ngheț și pe arșiță am plecat de-acasă să fiu cu voi, m-am târât și-am alergat, am căzut și m-am ridicat, numai să nu-ntârzii cumva, să vă las s-așteptați. Am învățat italiana și turca, ba chiar și-n țări străine am plecat, și tot nu v-am fost de ajuns.

V-am iubit, v-am mângâiat și v-am sărutat din creștet până-n tălpi, cum nici mamele voastre care v-au născut n-au făcut-o, și iar v-am iubit, cum și când ați vrut, cum v-ați dorit, niciodată cum am vrut eu, zei v-am crezut, supraoameni, și cenușă mi-ați lăsat pe cerul gurii. 

Mai urâți, mai frumoși, mai înalți sau mai scunzi, mai grași sau mai slabi, pentru mine ați fost perfecți și așa m-am purtat cu voi, ca și când aș fi găsit perfecțiunea. Și dacă vreodată n-ați fi avut oglinda la-ndemână și v-ați fi uitat în ochii mei, ați fi văzut că pentru mine sunteți cei mai buni, mai generoși și mai minunați oameni care există pe fața pământului. Și voi numai lacrimi mi-ați dat înapoi, durere și bucăți de suflet răspândite în vânt. Și tare greu mi-a fost, dacă nu cumva imposibil, să le mai lipesc vreodată la loc.

V-am iubit până ați plecat de lângă mine c-ați găsit pe altcineva mai bun de iubit sau până am plecat eu, că n-am mai găsit nimic de iubit. S-a-ntâmplat c-ați plecat fără să spuneți de ce, și zece ani m-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu omul căruia i-am dat sufletul întreg și mi l-a dat înapoi țăndări? Ce-o fi pățit? Cine i-a luat mințile într-atâta încât azi se-ntreba de ce-i e atât de bine cu mine și mâine nu m-a mai cunoscut? Și după zece ani mi-am dat singură răspunsul, că cel mai simplu răspuns e întotdeauna cel adevărat: că-ți trebuie curaj, nu lașitate, ca să recunoști că nu mai iubești, după ce-ai promis c-o să iubești o viață. Da nu-i nimic, măcar am învățat de-atunci că dragostea nu ține o viață, e bine când ține măcar un anotimp...

V-am iertat până-n prăselele iertării, tot v-am iertat, minciuni, trădări, păcăleli, și iar minciuni, și iar trădări, unele atât de cumplite că numai eu le știu, că mi-a fost mie rușine pentru voi să le mai afle și alții, pân-am pierdut totul și, dacă nu mă trezeam la timp, poate-mi pierdeam și mințile. Și degeaba v-am iertat, că n-ați prețuit iertarea mea decât atunci când a fost prea târziu și v-ați întors și mi-ați zis: Nu mai e pe lumea asta femeie ca tine, fraier am fost! 

Dar vă mulțumesc, tuturor vă mulțumesc, că acuma știu, și pe viață mi-am învățat lecția: în nimeni vreodată n-am să mai am încredere, nici măcar în mine însămi, că orice se poate întâmpla, orice se poate face și desface, în orice moment. 

Și de-aia fiece clipă de fericire trebuie prețuită, că-i mai prețioasă decât aurul, că iubirea-n viață e mare minune și dacă o-ntâlnești, trebuie să treci și prin foc să n-o pierzi. Și afli cu-adevărat ce-i iubirea abia când simți c-o să-l iubești pe celălalt indiferent ce va fi, și dacă pleacă el sau chiar dacă pleci tu, c-o să iubești pentru că ăla e, unul, indiferent ce s-o mai întâmpla cu viața ta. Când știi că iubești să-i fie bine, cu tine sau fără tine, când reușești (și nici nu știți voi cât de cumplit de greu e) să te bucuri că-i e bine și fără tine, da să te bucuri din suflet, nu doar din vorbe, și când te doare, dar te doare fizic, până-n moalele capului, dacă-i e rău, abia atunci afli adevărul.

Și adevărul e unul singur: bă, pe niciunul nu v-am iubit, da poate dacă nu erați voi în viața mea, n-aș fi știut acuma ce-nseamnă să iubești cu-adevărat.

Mama Dori

Bunica mea era tânără. Adică acuma îmi dau seama că era nemaipomenit de tânără când m-am născut eu, avea exact 50 de ani. Așa că am avut incredibilul noroc s-o am lângă mine timp de 33 de ani...

Bunica mea era frumoasă, până la sfârșit a fost frumoasă, avea părul des și ondulat și fața netedă, fără niciun rid. Când eram mică, își purta părul lung strâns într-un coc la spate. Mereu mă fascina să văd cum îl răsucește cu îndemânare pe degete și-l prinde repede cu acele de păr. Sărăcuța, când mă vedea cu părul meu rar și drept, mă încuraja: Lasă, iubita mamii, că o sa se onduleze singur când o să crești mare!

Bunica mea era mereu veselă și cu zâmbetul pe buze. Mereu optimistă, cânta romanțe, spunea poezii și vorbea în versuri și proverbe. Nu se plângea niciodată și își răbda în tăcere bolile și durerile, doar ca să nu-i supere pe cei din jur, să nu ne facă probleme. Pentru ea, eu eram cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă și cea mai cuminte fetiță din lume. Nu i-am spus niciodată că știu adevărul și că nu sunt nici pe departe așa perfectă cum mă vedea ea. Orice-aș fi făcut, oricât aș fi greșit sau oricât aș fi dezamăgit-o, niciodată nu-mi reproșa nimic, mereu mă încuraja, mereu mă iubea și avea încredere în mine.

Cât a trăit, nu m-am gândit niciodată dacă a fost, dacă era fericită. Era prea bătrână, prea bunică, prea a mea, Mama Dori a mea, ca eu, cu orgoliul meu de nepoată mult iubită, să-mi pun vreodată întrebarea asta. Aveam senzația că singura viață pe care a putut-o avea vreodată a fost viața alături de mine și-atât. Așa cum credem toți despre părinții și bunicii noștri, că sunt datori să trăiască doar pentru noi.

Bunica mea cea mereu zâmbitoare l-a născut pe tata cu o zi înainte să împlinească 18 ani, în plin război, în 1941. Cât de greu să-i fi fost? Cât s-o fi chinuit, așa de tânără, un copil ea însăși, cu un bebeluș, fără niciun ajutor, în teroarea războiului, a bombardamentelor și a foametei? Nu știu dacă sau cât l-a iubit pe bunicul meu și nici de ce s-au căsătorit atât de tineri, dar păreau să se înțeleagă, să se iubească și să se respecte, oricum mai mult decât oricare alt cuplu din familia noastră. Nu i-am auzit niciodată certându-se, nu i-am auzit spunând lucruri rele unul despre altul și au fost împreună 65 de ani. Iar pe tata l-au iubit enorm, până la sfârșit l-au considerat băiețelul lor drag.

De câteva ori mi-a povestit însă despre un băiat înalt, cu părul negru și ondulat, elev de liceu, care o invita la dans și știa să cânte la pian și a cărui familie era prea bogată ca să accepte o fată brunețică din mahalaua Pantelimon. Poate ăsta a fost regretul ei, poate amintirea ei frumoasă dintr-o adolescență prea repede maturizată de greutăți. După ce n-a mai fost, mi-a părut rău ca n-am trecut niciodată de bariera vârstei și că, în imaturitatea mea, n-am apucat vreodată să vorbesc cu ea ca de la femeie la femeie. Și s-o întreb cum a trăit, pe cine a iubit, ce amintiri frumoase și ce regrete are.

Îmi istorisea mereu, uneori repetându-se, cum fac bătrânii, despre copilăria și tinerețea ei, din Bucureștiul interbelic pe care mulți îl văd acuma idilic, dar în care ea muncea de la 14 ani câte 12 ore pe zi, ucenică într-o blănărie. Și venea zilnic pe jos din comuna Pantelimon până la Colțea, ca să scutească banii de tramvai și să aibă cu ce să-și cumpere la prânz o felie de pâine și două de salam. Îmi povestea cum își spăla zilnic tenișii albi și rochia de bumbac cu buline, ca sa fie a doua zi proaspătă și să miroasă frumos a săpun. Poate din pricina asta păstra mereu între haine câte un săpun, din alea bune, primite din pachet, când mai venea cineva din străinătate. Nu știu cât de greu a dus-o, nu mi-a spus niciodată, știu doar că nu irosea vreo picătură de ulei, vreo bucățică de pâine sau vreun petec de stofă. Totul se folosea, se refolosea, se consuma la ea în casă, nu din zgârcenie, ci din reflexul trecutului plin de lipsuri.

O groază de povești avea ea din atelierul de blănărie de pe strada Blănari,  în care a lucrat de la 14 la 28 de ani, dar nu mi le mai aduc bine aminte și nici nu m-am gândit vreodată să le notez pe ceva. Dar toate amintirile ei erau vesele, chiar și alea în care îmi povestea despre degetele însângerate de la atâta cusut, despre clientele care probau hainele peste furouri subțiri de mătase, pentru ca apoi să se plângă patronului că haina a ieșit prea strâmtă, din vina ucenicii care nu a măsurat bine la probă sau despre cum lucrătoarele erau ascunse în dulap, când veneau cei de la Inspecția Muncii (sau cum s-o fi numit pe vremea aia), să verifice dacă se plătesc corect impozitele către stat (da, chiar și înainte de război se muncea la negru). Iar fetele râdeau, amuzate că l-au păcălit încă o dată pe inspectorul mustăcios și nu știau că peste treizeci de ani, când va veni vremea să iasă și ele la pensie, le vor lipsi câte zece ani din cartea de muncă...

Bunica mea a avut 5 frați, dar numai 4 dintre cei 6 copii au ajuns la maturitate: o soră a murit de mică, pe la doi ani, de o boala infecțioasă, într-o vreme în care nu existau nici antibiotice, nici vaccinuri, iar fratele cel mare, cel mai reușit și iubit dintre toți, a fost răpus de tuberculoză la 17 ani. Trăiau toți dintr-un salariu, adus în casă de un tată tipograf. În diminețile de iarnă spărgeau gheața din lighean ca să se spele pe față și apucau să mănânce carne doar o dată pe săptămână, duminica, când măcelarul  le făcea reducere la organele de porc.

Bunica mea era plină de viață, avea o groază de prietene care i se destăinuia și îi cereau sfatul. Cât au ținut-o puterile, până pe la 70 de ani, a fost mereu pe drumuri, mereu în mișcare, mereu în vizite, dar nu de curtoazie, ci de afaceri, căci avea o abilitate înnăscută să cumpere și să vândă lucruri, să strângă, să adune, să câștige bani. Nu pentru ea, ci pentru mine, pentru părinții mei, ca să aibă ceva pus deoparte.

Obligată să renunțe la serviciu de un soț iubitor și bine intenționat, dar extrem de gelos, n-a mai lucrat oficial de la 28 de ani, dar n-am văzut-o vreodată stând degeaba. Dimpotrivă, muncea de dimineața până noaptea, cosând de mână haine de blană, căciuli și gulere, cum se purtau pe-atunci, pentru că bunica mea era, cum vă spuneam, blănăreasă de meserie. Mi-aduc și-acum aminte cum mă ducea, copil fiind, într-un atelier de pe Lipscani, în care se intra printr-un gang îngust, cam vis-a-vis de unde e acuma City Grill. Și din curtea interioară, în care mirosea veșnic a prăjituri, de la cofetăria din față, intram într-o încăpere înaltă, fără geamuri, care avea atârnate pe bare de fier, fixate aproape de tavan, zeci de haine de blană. Iar la mesele lungi lucrau blănarii, bătând pieile în cuie pe tăblii de lemn, ca să le întindă, desenând tipare cu creta, croind și cosând de zor hainele scumpe de blană. Doamne, ce-mi plăcea mirosul ăla de piele argăsită, mi-l amintesc și-acum perfect. După ce-a murit bunica și casa în care locuise s-a vândut, mi-a rămas o cutie în care păstra nasturi vechi, pentru că niciodată nu arunca nimic, că poate o să aibă cândva nevoie. Din când în când deschid cutia și-o miros, că-n ea s-a păstrat aroma de piele argăsită, de ață  și de stofe, s-a păstrat mirosul din casa bunicilor mei.

Au trecut anii, ea s-a dus, eu am rămas să trăiesc mai departe, să învăț, să sufăr, să cad, să mă ridic. Deseori mă gândesc la ea, la Babette a mea, cum îi ziceam în ultimii ei ani, când stătea mică și împuținată pe fotoliul din sufragerie, învelită mereu cu o pătură, și uneori îmi pare bine că nu a trăit să mă vadă când mi-a fost mai greu. Mi-a lipsit, mi-a lipsit enorm să mă iubească măcar ea pe lumea asta, dar n-aș fi vrut să mă știe atât de nefericită. Îmi pare rău că nu mi-a cunoscut nici unul dintre copii, că n-a știut nici măcar că se vor naște, deși a apucat să-i spună maică-mi, înainte de a se prăpădi, că ea știe sigur că o sa am un copil. Nici eu nu aflasem că eram deja însărcinată cu Dorian, care-i poartă acum numele de alint, Dori, de la Aurelia, cum o chema pe ea.

Înainte să plece, mi-a spus, pe patul de spital: Iubita mamii, să te bucuri de viață, să nu-ți faci griji degeaba! Ăsta i-a fost sfatul pentru mine și cred că s-ar întrista dacă ar ști cât de greu îmi e să-l urmez câteodată. De multe ori mi-aduc aminte de mâinile ei, ridate și crăpate și tare aș vrea să i le mai strâng o dată, s-o mai văd, s-o iau în brațe. Mi-e dor de tine, Mama Dori, Babette a mea, iubita mea!

Divorțata

" Am divorțat. S-a terminat, nu mai e nimic de făcut, nimic de reparat. Îmi pare rău, nu de el, nu de noi, că nu mai exista demult un noi, poate că într-un fel nici n-a existat vreodată. Îmi pare rău de timpul pierdut, de orele, zilele, anii mulți  în care am răbdat să nu simt nimic, să fiu goală pe dinăuntru, să pierd totul și să trăiesc doar pentru speranța deșartă într-un viitor în care să ne fie mai bine și să avem o familie fericită, de fapt totul doar ca să nu fiu iar singură. Și uite că, într-un fel, tot singură am ajuns să fiu. Sau poate că așa trebuia, dac-aș anula totul, dac-aș regreta totul, ar însemna că regret și copiii... Iar ei sunt, există, trăiesc, nu pot să-i anulez, ei sunt realizarea mea cea mai mare, deci toți anii ăștia, toate lacrimile mele au avut un rost.

Sau poate că toate m-au adus aici, acum, când sunt iar vie, mai vie decât în toată viața mea, eu însămi, așa cum trebuia eu să fiu de la bun început, acasă la mine în sufletul meu, acasă la mine lângă el, fără îndoieli, fără întrebări, doar fericire totală... Îmi pare bine..."

"Na, c-a divortat și fii-mea. Ei, trebuia demult s-o facă, eu i-am zis de la bun început, mie nu mi-a plăcut niciodata nenorocitul ăla. Un ratat, un neterminat, și-a bătut joc și de ea, și de noi, și de copii. Dar ea e de vină, întotdeauna e de vină, ea l-a ales, ea plătește. Nu trebuia să se mărite cu el, mereu a făcut alegeri proaste în viață. De la bun început a greșit. Nu m-a ascultat niciodată, încăpățânată, a crezut că știe ea mai bine. Totul, totul e din vina ei. Și-au rămas și copiii ăia de izbeliște, fără tată. Măcar copiii sunt reușiți, atâta a făcut și ea ca lumea în viață. În rest, pe toate le-a ratat, nici meseria nu și-a făcut-o, nici căsnicia nu i-a mers. Acuma se plânge că-i e greu! Ei, ce-i așa greu: da, ea face toate treburile de bărbat din casă și soacră-sa le face pe-alea de femeie! Ca-ntr-o familie obișnuită, nu?

 Că uite, și fata aia, săraca, o știi, a divorțat și ea. Ce nenorocit, i-au luat femeile mințile și-a părăsit-o! A lăsat-o singură cu un copil, îi dă numai câteva sute de euro pe lună pensie alimentară. Da e cu totul alta situația, ce greu trebuie să-i fie, sărăcuța, ce mult trebuie să sufere, doar ea a fost și fericită, nu ca fii-mea! Fii-mea măcar a fost mereu nefericită, e obișnuită așa! Numai că acum îmi dau seama că fata asta de care-ți ziceam, deși le-a făcut pe toate în viață ca la carte, până la urmă tot în aceeași situație a ajuns și ea... Ce chestie, nu m-aș fi gândit..."

" Divorțată. Ei, are ea niște lipsuri, niște defecte, de-a lăsat-o ăla singură cu doi copii. N-o fi plecat degeaba. Că nu cred că l-a dat ea afară. Că nu e bine sa divorțezi, îți scade nivelul financiar, nu mai ai niciun statut,  plus că cine te mai duce, cine te mai aduce, cine ți le cară și repară pe toate, plus în concediu, de sărbători.... Nu m-aș descurca singură, mi-ar fi greu. Și copiii, copiii sigur ar suferi, că n-ar  mai avea o familie adevărată. Ei, ne mai certăm noi, ne mai bălăcărim, da ne străduim să n-o facem în fața lor. Sigur nu-și dau seama care-i de fapt situația. Plus că ce-ar zice lumea... Nu, nu e bine deloc. Mai bine rabzi și păstrezi aparențele, că uite, bărbată-miu, mai bea, mai țipă, mai calcă strâmb, treaba lui ce-o fi făcând, da măcar aduce bani acasă.

Doar că mi-e din ce în ce mai greu să-l mai suport lângă mine, nici respirația nu i-o mai suport, mă enervează la culme. Plus că trebuie să-i dau socoteala ce fac, unde mă duc, cu cine vorbesc, pe ce cheltui banii. De atins, nici vorbă să-l mai las să mă atingă, mi-e silă numai când mă gândesc. Bine că s-a mai potolit în ultima vreme, ce vrei, vârsta, cred că nu-i mai funcționează. Dă-l încolo de impotent, ăsta e, cu ăsta defilez, cine naiba s-ar mai uita acuma la mine, cine mă mai ia...

Mă gândesc uneori, dac-aș avea curaj, când or crește copiii mari, să fiu iar liberă, să-mi văd de viața mea, să fac ce vreau, ce-mi place, să mai fiu o dată fericită, ca ea... Lasă..."

" E divorțată, așa am auzit. N-arată rău pentru vârsta ei. Văd ca n-a venit singură, da dacă nu-i măritată, înseamnă că-i disponibilă, nu?  Râde, dansează, ține la glume deocheate...Dacă stau bine să mă gândesc, pe nevastă-mea n-am mai văzut-o așa plină de viață de douăzeci de ani. Și pare să se simtă bine cu ăsta cu care-a venit, se sărută cu el, se țin în brațe, zici că-s îndragostiti, cred că mai fac și altele, se vede focul din ei... N-aș fi zis, la vârsta asta... Ah, ce-aș mai vrea să se uite așa o femeie la mine, să-mi vină s-o iau și s-o iubesc în toate felurile... Să mă simt iar tânăr. Nu m-am mai simțit așa de când am fost cu... Oare câți ani să fi trecut de-atunci? Cinci? Mă întreb, dacă-i cer numărul de telefon, mi-l dă? La urma urmei, încercarea moarte n-are și oricum, e divorțată..."

"Auzi, e divorțată de curând. Cică-i pare rău că n-a divorțat mai demult. Periculoase divorțatele astea, nu-mi plac. Se aranjează, se machiază, țin regim să slăbească, se îmbracă tinerește, să agațe bărbați, niște curve toate, că doar de aia au divorțat, să strice casele altora... Penibil, la vârsta ei, ia uite-o ce mai râde, ce mai dansează, în loc să stea acasă să-și vadă de copii... Și dobitocul ăla de bărbată-miu, numai la ea s-a uitat toată seara, mie nu mi-a dat nicio atenție. Lasă că nici eu nu muream să stau cu el, mă plictisește de moarte. Sper să nu-i vină vreo idee când ne întoarcem, taman acum, după atâta timp, numai de el n-aveam chef... Mai bine stăteam acasă și mă uitam la serial. Ce-o mai fi făcut Bahar? Măcar dacă puteam să beau ceva, da sunt cu mașina.... "

" E divorțată și crește singură doi copii. Singură le face pe toate, exact ca un bărbat, exact ca mine, da nici la gospodărie nu mi-e rușine cu ea. Am văzut că se pricepe, știe să găteasca, face curat, vrea să fie frumos în casă, nu-i place să risipească banii. Lasă că și eu mă pricep, i-am mai dat și eu sfaturi, am mai învățat-o. Toată ziua o văd că aleargă, să căștige bani, la cumpărături, la școală, la serviciu, toate și le rezolvă singură. Mă uit la femeile din jurul ei, nici una nu se compară cu ea. La degetul mic nu-i ajung, toate. Mai e și deșteaptă, cât a învățat, câte știe, și la serviciu se descurcă de minune. Și de iubit iubește exact cum îmi place mie, cum mi-am dorit. Sunt mândru de ea, îmi crește inima când o văd. E divorțată, iubita mea..."

Rugă pentru părinți

Tot circulă pe facebook, pe net, prin librării articole și cărți de parenting, scrise de psihologi, medici sau pedagogi, care încearcă să explice părinților și, uneori, profesorilor, că s-a constatat, după studii îndelungate și cercetări temeinice, ceea ce era de altfel evident: că nu e deloc benefic pentru dezvoltarea psiho-emoțională a copiilor noștri să fie comparați între ei (despre concursuri și competivitate o să vorbesc altă dată). Articolele se scriu, părintii le citesc sau nu, dar majoritatea continuă să-și compare copiii, probabil în speranța deșartă că ai lor se vor dovedi a fi cei mai buni - din clasă, din oraș, din țară, din lume sau poate chiar din Univers! Afirm lucrul ăsta pentru că, de exemplu, tot aud că principala nemulțumire a colegilor lui Dori în relația cu proprii părinți este această permanentă comparare. În schimb, mie Dori mi-a spus: Mami, tu nu ești ca ceilalți părinți, tu nu mă compari cu alti copii, îmi pare bine că ești așa, îți pasă numai de mine!

Oare chiar să fiu eu părintele perfect și am venit acuma să mă dau mare în fața voastră? Oare chiar să nu-mi pese mie deloc cum sunt și ce fac ceilalți copii? Să fiu eu cea mai bună dintre toate mamele la un loc? Bineînțeles că nu, firește că și eu, voit sau nu, fac de multe ori comparații între copiii mei și alți copii, sau chiar între ei doi, mai ales că sunt atât de diferiți. E în firea omului să se raporteze nu numai la sine, dar și la cei din jurul lui. Dar mă străduiesc din răsputeri s-o fac în așa fel încât niciodată, dar absolut niciodată ei să nu-și dea seama de asta. De ce? Pentru că eu, spre deosebire de foarte multi alți adulți, am o memorie afectivă foarte bună și îmi amintesc nu atât ce făceam, cât felul în care mă simțeam cu mulți ani în urmă, în diferite etape ale copilăriei mele.

Așa că m-am gândit să vă povestesc și vouă, părinți de azi, copii de ieri, care poate nu vă mai aduceți aminte sau poate n-ați fost cândva în situația asta, cum este să fii comparat.

Eu am fost un copil foarte cuminte, silitor, timid, chiar timorat aș putea zice, foarte tăcut și extrem de trist. Am fost mulți ani premiantă I, prima din clasă, am intrat la unul dintre cele mai bune licee din București, am terminat Facultatea de Medicină, am fost la concursuri și olimpiade.  Privind în urmă, aș zice că părinții mei ar fi putut fi cât de cât mulțumiți de rezultatele mele la școală, în cei aproape douăzeci de ani din viață pe care mi i-am petrecut învățând. 

Totuși,  nicio notă, nicio reușită, niciun succes nu au avut vreo valoare pentru mine, n-au însemnat nimic, nu mi-au adus nicio bucurie, nicio satisfacție. De ce? Pentru că, în loc nu neapărat să mă laude, dar măcar să nu facă niciun comentariu,  orice notă aș fi obținut, venea invariabil întrebarea mamei: Și ceilalți ce note au luat? Mereu, întotdeauna și fără nicio excepție, notele mele, succesele mele, laudele primite de la profesori (niciodată de la părinți) au fost transformate în fum și pulbere de întrebarea asta: Ceilalți ce note au luat? De parcă succesele își pierdeau cu totul valoarea dacă nu eram nu numai prima, dar și unica. De parcă aș fi fost vinovată că alți colegi învățau la fel de bine, că erau cel puțin la fel de deștepți ca și mine. Un rezultat bun era considerat neimportant dacă nu era cel mai bun posibil.

 Și care-i problema, o să ziceți? Ce așa mare supărare? Vroia și ea să știe nivelul clasei, să cunoască, să afle cum te descurci. Se interesa de tine, așa cum fac părinții cărora le pasă de copiii lor. De asta puneți și voi întrebările astea, nu-i așa? Puneți-le, dar nu copilului vostru, întrebați profesorii, învățătorii, părinții altor colegi, dar nu puneți NICIODATĂ întrebările astea în fața copilului vostru. NICIODATĂ.

Pentru că atunci când propriul tău părinte se interesează de alți copii, indiferent în ce domeniu, e ca și cum ți-ar spune răspicat: "Nu sunt mulțumit de tine, nu ești copilul pe care mi-l doream, nu te iubesc. Vreau să știu dacă există alți copii mai buni, mai deștepți, mai cuminți, mai silitori ca tine. Pe ei i-aș fi dorit să-mi fie copii, nu pe tine. Ai luat 10 sau  Foarte bine? Dacă au mai fost și alți copii care au luat aceeași notă, succesul tău nu are nicio valoare. Din moment ce nu ești  primul, unicul, irepetabilul, nu ești un copil suficient de bun pentru mine. E cineva care scrie mai frumos, desenează sau joacă fotbal mai bine ca tine? Nu ești cel mai bun dintre cei buni în tot ce faci? Asta înseamnă că NU POT SĂ TE IUBESC AȘA CUM EȘTI."

Ce aș putea face eu, copilul tău, în situația asta? Cum te-aș putea mulțumi? Mereu va fi cineva pe lumea asta mai bun ca mine, chiar dacă sunt primul din clasă, poate nu sunt primul din școală, din oraș, din țară... Oricât m-aș strădui, dacă tu mă întrebi mereu ce au făcut ceilalți, mă rănești profund. Întreabă-mă mai bine ce am făcut eu, dacă mi s-a părut greu sau ușor, dacă am făcut mai bine ca data trecută, dacă am greșit problema pentru că n-am înțeles, n-am fost atent sau n-am învățat suficient. Interesează-te de mine, nu de alții. Laudă-mă pentru rezultatele bune, încurajează-mă să-mi îmbunătățesc rezultatele mai slabe, arată-mi unde am greșit, învață-mă cum să fac să nu mai greșesc altă dată. Dacă am progresat cât de cât față de cum eram în trecut, spune-mi-o. O să-mi arăți că pot mai mult, că pot mai bine, că pot evolua. Iubește-mă așa cum sunt, că sunt copilul tău. Nu-mi sfâșia inima comparându-mă cu alții și făcându-mă să simt că ai fi vrut să ai alt copil, mai bun ca mine. Întreabă-mă de mine: ce fac, ce simt, ce vreau, dacă mi-e greu, ce-mi place, ce mă bucură! 

IUBEȘTE-MĂ!

IUBEȘTE-MĂ AȘA CUM SUNT!