Tot circulă pe facebook, pe net, prin librării articole și cărți de parenting, scrise de psihologi, medici sau pedagogi, care încearcă să explice părinților și, uneori, profesorilor, că s-a constatat, după studii îndelungate și cercetări temeinice, ceea ce era de altfel evident: că nu e deloc benefic pentru dezvoltarea psiho-emoțională a copiilor noștri să fie comparați între ei (despre concursuri și competivitate o să vorbesc altă dată). Articolele se scriu, părintii le citesc sau nu, dar majoritatea continuă să-și compare copiii, probabil în speranța deșartă că ai lor se vor dovedi a fi cei mai buni - din clasă, din oraș, din țară, din lume sau poate chiar din Univers! Afirm lucrul ăsta pentru că, de exemplu, tot aud că principala nemulțumire a colegilor lui Dori în relația cu proprii părinți este această permanentă comparare. În schimb, mie Dori mi-a spus: Mami, tu nu ești ca ceilalți părinți, tu nu mă compari cu alti copii, îmi pare bine că ești așa, îți pasă numai de mine!
Oare chiar să fiu eu părintele perfect și am venit acuma să mă dau mare în fața voastră? Oare chiar să nu-mi pese mie deloc cum sunt și ce fac ceilalți copii? Să fiu eu cea mai bună dintre toate mamele la un loc? Bineînțeles că nu, firește că și eu, voit sau nu, fac de multe ori comparații între copiii mei și alți copii, sau chiar între ei doi, mai ales că sunt atât de diferiți. E în firea omului să se raporteze nu numai la sine, dar și la cei din jurul lui. Dar mă străduiesc din răsputeri s-o fac în așa fel încât niciodată, dar absolut niciodată ei să nu-și dea seama de asta. De ce? Pentru că eu, spre deosebire de foarte multi alți adulți, am o memorie afectivă foarte bună și îmi amintesc nu atât ce făceam, cât felul în care mă simțeam cu mulți ani în urmă, în diferite etape ale copilăriei mele.
Așa că m-am gândit să vă povestesc și vouă, părinți de azi, copii de ieri, care poate nu vă mai aduceți aminte sau poate n-ați fost cândva în situația asta, cum este să fii comparat.
Eu am fost un copil foarte cuminte, silitor, timid, chiar timorat aș putea zice, foarte tăcut și extrem de trist. Am fost mulți ani premiantă I, prima din clasă, am intrat la unul dintre cele mai bune licee din București, am terminat Facultatea de Medicină, am fost la concursuri și olimpiade. Privind în urmă, aș zice că părinții mei ar fi putut fi cât de cât mulțumiți de rezultatele mele la școală, în cei aproape douăzeci de ani din viață pe care mi i-am petrecut învățând.
Totuși, nicio notă, nicio reușită, niciun succes nu au avut vreo valoare pentru mine, n-au însemnat nimic, nu mi-au adus nicio bucurie, nicio satisfacție. De ce? Pentru că, în loc nu neapărat să mă laude, dar măcar să nu facă niciun comentariu, orice notă aș fi obținut, venea invariabil întrebarea mamei: Și ceilalți ce note au luat? Mereu, întotdeauna și fără nicio excepție, notele mele, succesele mele, laudele primite de la profesori (niciodată de la părinți) au fost transformate în fum și pulbere de întrebarea asta: Ceilalți ce note au luat? De parcă succesele își pierdeau cu totul valoarea dacă nu eram nu numai prima, dar și unica. De parcă aș fi fost vinovată că alți colegi învățau la fel de bine, că erau cel puțin la fel de deștepți ca și mine. Un rezultat bun era considerat neimportant dacă nu era cel mai bun posibil.
Și care-i problema, o să ziceți? Ce așa mare supărare? Vroia și ea să știe nivelul clasei, să cunoască, să afle cum te descurci. Se interesa de tine, așa cum fac părinții cărora le pasă de copiii lor. De asta puneți și voi întrebările astea, nu-i așa? Puneți-le, dar nu copilului vostru, întrebați profesorii, învățătorii, părinții altor colegi, dar nu puneți NICIODATĂ întrebările astea în fața copilului vostru. NICIODATĂ.
Pentru că atunci când propriul tău părinte se interesează de alți copii, indiferent în ce domeniu, e ca și cum ți-ar spune răspicat: "Nu sunt mulțumit de tine, nu ești copilul pe care mi-l doream, nu te iubesc. Vreau să știu dacă există alți copii mai buni, mai deștepți, mai cuminți, mai silitori ca tine. Pe ei i-aș fi dorit să-mi fie copii, nu pe tine. Ai luat 10 sau Foarte bine? Dacă au mai fost și alți copii care au luat aceeași notă, succesul tău nu are nicio valoare. Din moment ce nu ești primul, unicul, irepetabilul, nu ești un copil suficient de bun pentru mine. E cineva care scrie mai frumos, desenează sau joacă fotbal mai bine ca tine? Nu ești cel mai bun dintre cei buni în tot ce faci? Asta înseamnă că NU POT SĂ TE IUBESC AȘA CUM EȘTI."
Ce aș putea face eu, copilul tău, în situația asta? Cum te-aș putea mulțumi? Mereu va fi cineva pe lumea asta mai bun ca mine, chiar dacă sunt primul din clasă, poate nu sunt primul din școală, din oraș, din țară... Oricât m-aș strădui, dacă tu mă întrebi mereu ce au făcut ceilalți, mă rănești profund. Întreabă-mă mai bine ce am făcut eu, dacă mi s-a părut greu sau ușor, dacă am făcut mai bine ca data trecută, dacă am greșit problema pentru că n-am înțeles, n-am fost atent sau n-am învățat suficient. Interesează-te de mine, nu de alții. Laudă-mă pentru rezultatele bune, încurajează-mă să-mi îmbunătățesc rezultatele mai slabe, arată-mi unde am greșit, învață-mă cum să fac să nu mai greșesc altă dată. Dacă am progresat cât de cât față de cum eram în trecut, spune-mi-o. O să-mi arăți că pot mai mult, că pot mai bine, că pot evolua. Iubește-mă așa cum sunt, că sunt copilul tău. Nu-mi sfâșia inima comparându-mă cu alții și făcându-mă să simt că ai fi vrut să ai alt copil, mai bun ca mine. Întreabă-mă de mine: ce fac, ce simt, ce vreau, dacă mi-e greu, ce-mi place, ce mă bucură!
IUBEȘTE-MĂ!
IUBEȘTE-MĂ AȘA CUM SUNT!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu