Libertate

Căutam astăzi pentru Dori niște idei pentru un proiect școlar despre olimpiade.

Și am găsit pe Wikipedia asta:

Jocurile Olimpice de vară 1984
Poz.	Țară	Aur	Argint	Bronz	Total
1	Statele Unite ale Americii	83	61	30	174
2	România	20	16	17	53
3	RFG	17	19	23	59
4	China	15	8	9	32
5	Italia	14	6	12	32
6	Canada	10	18	16	44
7	Japonia	10	8	14	32
8	Noua Zeelandă	8	1	2	11
9	Iugoslavia	7	4	7	18
10	Coreea de Sud	6	6	7	19

Și pe urmă am văzut asta:

România la JO 1984[modificare | modificare sursă]

România a fost reprezentată de 127 de sportivi și a obținut un record de medalii (53). În timpul ceremoniei de deschidere pe stadionul „Memorial Coliseum” din Los Angeles, la defilarea pe națiuni sportivii români au fost întîmpinați prin ridicarea de pe scaune și aplauze, ca reacție la decizia de a sfida boicotul țărilor socialiste sub influența URSS.

Aur[modificare | modificare sursă]

• Doina Melinte — atletism, 800 metri
• Maricica Puică — atletism, 3.000 metri
• Anișoara Cușmir-Stanciu — atletism, lungime
• Ivan Patzaichin și Toma Simionov — canoe, 1.000m
• Agafia Constantin-Buhaev, Nastasia Ionescu, Tecla Marinescu-Borcanca și Maria Ștefan-Mihoreanu — kaiac-canoe, 500m
• Ecaterina Szabo — gimnastică, sărituri
• Simona Păucă și Ecaterina Szabo — gimnastică, bârnă
• Ecaterina Szabo — gimnastică, sol
• Lavinia Agache, Laura Cutina, Cristina Grigoraș, Simona Păucă, Mihaela Stănuleț și Ecaterina Szabo — gimnastică, echipe
• Petre Iosub și Valer Toma — canotaj, 2 rame fără cârmaci
• Valeria Răcilă — canotaj, simplu vâsle
• Elisabeta Lipă și Marioara Popescu — canotaj, dublu vâsle
• Ioana Badea, Sofia Corban, Ecaterina Oancia, Anișoara Sorohan și Maricica Țăran — canotaj, 4+1 vâsle
• Rodica Arba și Elena Horvat — canotaj, 2 rame fără cârmaci
• Chira Apostol, Maria Fricioiu, Olga Homeghi, Viorica Ioja și Florica Lavric — canotaj, 4+1 rame
• Petre Becheru — haltere (82,5 kg)
• Nicu Vlad — haltere (90 kg)
• Ion Draica — lupte greco-romane (82 kg)
• Vasile Andrei — lupte greco-romane (100 kg)

Nu-i mai țin minte pe toți, aveam 12 ani pe-atunci, dar mi s-a părut incorect să omit pe cineva. Pentru că mi-am adus aminte, ca o undă de șoc, ce-am simțit, mulțumită lor, în vara aia: mândrie că suntem români, că am câștigat mai multe medalii decât alte țări bogate și puternice. 20 de medalii de aur a luat atunci România, mai multe decât RFG, decât China, decât Italia sau Japonia. Liberă a fost România în vara aia și plină de speranță, și în multe minți a pâlpâit pentru o clipă gândul imposibil că există o șansă de viitor, că le-am ținut piept rușilor. Că până la urmă o să moară cine trebuia să moară și va exista și o schimbare. Și i-am iubit pe sportivii ăștia ca pe niște dumnezei, i-am venerat și de o mie de ori le-am mulțumit pentru efortul lor. Îi știți, nu? Erau din familia noastră și Kati Szabo, și Ivan Patzaichin, și Elisabeta Lipă, și Nicu Vlad, toți erau frații noștri. Pentru că ei erau noi, ei câștigau acolo și pentru noi. Defilau acolo, în Los Angeles, în țara libertății totale în numele nostru al tuturor, care rămăseserăm aici, în țara lipsei totale de libertate. Și voi vă aduceți acum aminte, nu-i așa?

Și pe urmă mi-am amintit de asta:

Nu, nu vă cred că nu știți ce e. 1980, Moscova. Aveam 8 ani, da, doar atât, dar îmi aduc aminte perfect momentul ăla teribil al așteptării. Da, chiar îmi aduc aminte cele 28 de minute cât a durat până ce arbitrii au dat nota Nadiei și i-au furat titlul de campioană olimpică la individual compus. Puține amintiri am de la vârsta aia, evident, dar de momentul ăla toată viața o să-mi amintesc, pentru că a fost exact opusul a ceea ce s-a întâmplat 4 ani mai târziu. A fost un moment în care atunci, la 8 ani, am înțeles cumva că trăiesc într-o lume în care politica e mai puternică decât sportul și că în politică nu există fair-play. Nici în viață, de altfel, dar asta am aflat mult mai târziu.

Și din cenușiul amintirilor acelor ani, au țâșnit altele, ca niște raze de lumină nesperată într-un întuneric și o disperare absolute, cum deveniseră când ajunsesem să înțeleg exact în ce societate trăim și ce viitor mă așteaptă cu siguranță.

Și mi-am mai amintit și asta:

Știți ce este, nu? Ați fost vreodată acolo? Ați simțit frenezia libertății? Eu am fost, la 10 și la 12 ani, la Năvodari și la Neptun. De două ori am fost la Cenaclul Flacăra și au fost cele mai frumoase amintiri ale mele până în decembrie 1989. Da, multe acuzații s-au adus după aceea, poate multe excese s-au făcut. Dar cine a fost vreodată la un spectacol nu poate să nu recunoască că era singurul, unicul, irepetabilul moment în care puteai fi liber în România acelor ani. Mult, mult le-am ascultat pe vinil cântecele și mult i-am iubit și pe Socaciu, și pe Șeicaru, și pe Tatiana, și pe Vintilă, și pe Hagiu, și pe Zubașcu, pe toți i-am iubit, chiar și pe Păunescu, cu nebunia lui, cu versurile lui minunate. Nu, nu vă cred că nu le mai țineți minte, nu vă cred că n-ați vrut să v-aruncați cu iubita în valuri, sau să beți o cană cu vin sau să spuneți la adio tu sau să vă rugați la părinți. Nu cred că n-ați vrut să faceți parte din acea generație în blugi, într-o țară în care blugii erau atât de greu de găsit. Nu vă cred...

Și alții m-au făcut fericită atunci și mi-au dat speranțe. 

Și el, Pittiș, cu vocea lui inconfundabilă, care a creat Poezia muzicii tinere, din care am învățat ce înseamnă să iubești muzica adevărată, și poezia, și tinerețea, :

Și mi-am adus aminte și de ei:

Ah, cât i-am iubit, actorii mei dragi, cum le-am sorbit la teatru fiecare cuvânt, fiecare parabolă, fiecare subînțeles al unei Dimineți pierdute (sau al altor spectacole minunate). 13-14 ani aveam, dar înțelegeam despre ce se vorbește. Poate nu înțelegeam prea bine dramele legate de viața personală a oamenilor, dar înțelegeam perfect tragediile provocate de istorie, războaie și dictaturi. Am revăzut pe urmă înregistrarea de mai multe ori la televizor și de fiecare dată i-am iubit mai mult pe actori, pentru că știu că m-au făcut atunci, în teatrul neîncălzit în care jucau, pe o scenă înghețată, în fața unor spectatori care stăteau cu mânuși și căciuli pe cap, să mă simt vie și să simt că cineva se luptă cumva cu cenzura, cu regimul, cu lipsa noastră de libertate. Ce dacă n-aveam voie să spunem nimic, mergeam la teatru și vorbeau alții pentru noi, în numele nostru...

Și așa au apărut în mintea mea și filmele, filmele mele iubite de la cinema, cu actorii mei iubiți, care mi-au dăruit în anii ăia nenorociți clipe de uitare, de bucurie. Da, filmele alea superbe, adevărate, vii, omenești, cărnoase, filmele rusești. A, voi, de vârsta mea, sigur vi-i amintiți... Ce dacă erau ruși, și ei vorbeau pentru noi, spuneau adevărul...

Gară pentru doi:

Fata fără zestre:

Moscova nu crede în lacrimi:

Călăuza

În afară de rarele filme bune pe care le puteam vedea la cinema, cum la televizor nici vorbă de așa ceva, rămânea opțiunea casetelor video. Una dintre mătușile mele avea un aparat video și când făcea rost, cu mari eforturi, de vreun film deosebit, ne adunam la ea, tot familionul, ne așezam scaunele în cerc în fața ecranului și ne delectam. Și așa mi-a rămas mulți ani în memorie secvența asta:

Nopti albe

Vă rog, faceți efortul și deschideți linkul, n-o să regretați. Nu știam și nici acum nu știu ce înseamnă versurile pe care le cânta Vîsoțki în cântecul lui disperat, dar știu sigur că Barâșnikov dansează acolo zbaterea omului care luptă să fie liber.

Aduceți-vă aminte că suntem liberi! Ce fericiți suntem!