Puterea unui zâmbet

Cu ceva ani în urmă (nu prea mulți, se-nțelege), în primii ani de liceu, colindam deseori pe Bulevardul Kogălniceanu împreună cu colega mea de bancă, A. 

Amândouă eleve de liceu, amândouă cu sarafan și matricolă turcoaz în piept, ne intersectam de multe ori pașii cu diverși băieți, tot liceeni, pe unii îi cunoșteam, pe alții nu. Invariabil respectivii, trecând pe lângă noi, îi zâmbeau larg lui A., ba de multe ori chiar întorceau capul după ea. După mine, niciodată.

Eu îi zăream doar cu coada ochiului, pentru că, timidă fiind, nu îi priveam niciodată în ochi, de teamă să nu par vreo ușuratică. Totuși, mă intriga succesul nemăsurat al prietenei mele în raport cu insuccesul meu total. Chiar așa de urâțică să fi fost față de ea, mă întrebam, de pe mine nu mă place nimeni, iar pe ea o plac toți?

Până într-o bună zi, în care, în loc să privesc drept înainte, m-am uitat la A., să văd cum reacționează când trece vreun frumușel pe lângă noi. Și nu mare mi-a fost mirarea s-o văd pe ea zâmbindu-i respectivului cu gura până la urechi și privindu-l drept în ochi. Precizez și că A. avea (și are și acum) cei mai frumoși și albi dinți naturali pe care i-am văzut eu vreodată și cel mai seducător zâmbet. Deci ăsta era de fapt secretul ei: zâmbea oamenilor și ei îi răspundeau zâmbind, nu stătea ca mine serioasă și îmbufnată.

Mulți, prea mulți ani au trecut până când am ajuns și eu să am atâta încredere și forță în mine, poate și bunăvoință uneori, ca să le zâmbesc, necondiționat, celor din jur. 

Cum de la o vreme sunt din ce în ce mai tânără, apropiindu-mă vertiginos din nou de vârsta adolescenței, am început să pun și eu în aplicare metoda zâmbetului din tot sufletul, și iată ce-a ieșit:

În fiecare duminică, în drumul meu spre Parcul Tineretului, unde fac ceva mișcare în aer liber, mă întâlnesc la semaforul de la Eroilor cu un vânzător ambulant de ziare. De fiecare dată îmi zâmbește, mă întreabă dacă vreau să cumpăr vreun ziar, iar eu îl refuz zâmbind. Într-o zi mi-a făcut semn cu mâna să deschid geamul mașinii. L-am întrebat: Cu ce vă pot ajuta? Mi-a răspuns: Să știți că eu fac semn numai femeilor frumoase, iar dumneavoastră sunteți frumoasă, că-mi zâmbiți! Păcat că aveți inelul ăla pe deget, sunteți luată! Ei, i-am mulțumit și-am plecat zburând spre parc, cred că în ziua aia am mers mai mulți kilometri ca de obicei.

În altă zi, probam niște haine într-un magazin de unde cumpăr deseori. Obișnuiesc să ies din cabină și să cer părerea vânzătoarei, care mă cunoaște de mult timp, dacă-mi vin hainele bine sau nu. Dar în ziua aceea vânzătoare lipsea, îi ținea locul chiar șeful. Ei, ce să fac? Mi-era cam jenă, dar i-am zâmbit cât am putut de frumos și l-am întrebat: Cum credeți că-mi vin blugii ăștia? Aș vrea să mă duc cu ei în club. Ce părere aveți? Iar el mi-a răspuns: Dacă n-aveți soț și vă duceți singură,  sigur puteți să vă măritați cu blugii ăștia! Ei, negustorul își laudă marfa, ce putea să spună altceva. Dar și eu, se-nțelege, am cumpărat pe loc jeansii respectivi și i-am purtat cu prima ocazie.

Zilele trecute, mă duc la croitoreasă să-mi strâmtez niște pantaloni. La plecare, îi spun în glumă, râzând: Abia aștept să mi-i faci, să arăt și mai sexy ca acum! Colegul ei, tot croitor, om la vreo cincizeci de ani, mă aude și-mi zice pe un ton politicos și foarte serios, fără urmă de subînțeles în glas: Să știți, doamnă, chiar sunteți sexy, iar eu mă pricep, sunt cunoscător! Am început să râd și i-am răspuns: Vă mulțumesc din suflet pentru compliment, mi-ați făcut ziua mai frumoasă!

Într-o seară, plec să mă întâlnesc cu niște prieteni la un concert și iau un Uber. Șoferul, un tânăr spălățel la vreo treizeci de ani. Vorbim despre muzică, despre trafic, despre viață, cum se vorbește de obicei în taxi. Îi zâmbesc sincer, mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu el pe drum. Ajungem la locul distracției și-l aud spunându-i portarului: Intru doar un minut, s-o las pe domnișoara! Vai, dacă puteam, îl pupam (da nu-mi permiteam, că era prea tânăr)! De când n-am mai auzit eu să-mi spună cineva domnișoară! Mi-a făcut seara frumoasă!

Și, drept încheiere: trec pe la mama într-o după-amiază. Mă întreabă: Ce program ai avut azi? Îi spun, zâmbind, c-am fost într-o excursie cu niște persoane dragi. La care ea îmi zice: Și-atunci de ce ești așa de urâtă azi? Ei, zâmbetul nu funcționează cu toată lumea, n-ai ce-i face....:)))))