Să nu-mi iei niciodată dragostea I

August 2000. 

Eu și prietena mea A. plecăm la mare. Plecăm singure, doar noi două. Singure pentru că eu, ca de obicei, sunt semi-singură (adică îndrăgostită de-un tâmpit care-mi roade ca de obicei ficații), iar A. pentru că soțul ei e plecat la muncă în străinătate. Totuși, vacanța n-o să ne-o petrecem în două, ne întâlnim pe litoral cu alți amici, care se prăjesc deja de câteva zile la soare. Și cum ei ne-au convins că nu e loc mai minunat pe lume decât 2 Mai, într-acolo ne-ndreptăm și noi.

Mergem cu mașina lui A., care conduce de mult timp, așa că ea va îndeplini rolul șoferului. Eu sunt copilotul din dreapta, iar sarcina mea este să-i asigur lui A. toate cele trebuincioase pe durata călătoriei. Așa că ea din când când zice: Sugus! sau Suc! sau Apă! sau Covrigei! și eu am grijă s-o alimentez. Am uitat să vă spun că, în afară de benzină, mașina lui A. nu funcționează fără bomboane Sugus.

Drumul spre mare decurge în bune condițiuni și, fără alte peripeții, ajungem într-o frumoasă după-amiază de vineri la marea cea neagră mult iubită și așteptată. Ne înființăm la locul de întâlnire cu prietenii noștri, care ne promiseseră că ne rezervă și nouă o cameră minunată la o pensiune rustică, dar de lux. Când intrăm, jale și prăpăd: în clădirea cea nouă, dar lipsită de orice fel de confort, nu mai sunt camere libere. Ni se oferă o cămăruță în casa cea veche din curte, pitorească, nimic de zis, cu o viță de vie deasă, care ține umbră, dar cu un miros cumplit de mucegai și lucruri vechi. Spre marea mea mirare, dacă am accepta camera, am fi vecine cu regretatul regizor Tocilescu, vechi client al așezământului. 

Totuși, vecinătatea culturală nu mă încântă, așa că cer să văd măcar baia. Baia, cum zice Caragiale, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Toaletele sunt turcești, iar dușurile și chiuvetele sunt afară, sub cerul liber. Personal nu sunt pretențioasă din fire (evident, prefer la Internațional și nu la camping), dar am un defect: nu pot folosi toaleta turcească. Le explic prietenilor mei că pentru mine există o singură soluție: să găsesc un alt loc de cazare sau să mă întorc rapid la București, înainte să am nevoie să folosesc WC-ul.

La îndemnul prietenilor noștri, vechi clienți ai celebrului 2 Mai, loc preferat de artiști și scriitori, o luăm în jos pe uliță și ne încercăm norocul la o altă pensiune, tot rustică și la fel de minunată. Aici, WC-ul nu mai e turcesc, în schimb se găsește în fundul curții și mirosul emanat se simte din stradă. Camerele nu au mai mult de 2/2 și sunt despărțite de pereți de carton tapetați cu carpete vechi. De rustic, e rustic, n-am ce zice, dar toaleta nu e ceea ce dorim.

Așa că eu și A. ne luăm soarta nemiloasă în mâini și o pornim la colindat prin sat, în căutarea unei camere libere și decente. Slabe șanse să găsești așa ceva la 2 Mai, în august, într-o vineri seară. Mergem noi ce mergem, din casă în casă și, într-un târziu, găsim un loc cu baie (adică baie adevărată, cu cadă și faianță). Dar camere nu mai sunt, ni se oferă un loc în magazia din curte. Acceptăm, orice e mai bine decât să dormim în mașină, care mai era și Dacie pe deasupra.

Noaptea trece repede, dar chinuitor, pe un pat tare și cam bolovănos pe alocuri. Mai mult, mă chinuie cumplit niște mâncărimi teribile pe picioare și mă trezesc de mai multe ori, îngrozită să nu găsesc prin așternuturi purici sau ploșnițe. Uitasem că mai devreme mâncasem niște mici cu gust dubios, în prima noastră masă la mare,  are-mi provocaseră o delicată alergie buboasă. Abia dimineața, la trezire, ne dăm seama că patul nostru era de fapt format din navete de plastic puse una peste alta, acoperite doar cu o pătură groasă.

Oricum, a doua zi, printr-o minune, găsim o cameră decentă, de curând văruită, cu baie cu duș la comun pentru alte trei camere de pe etaj și cu toaletă normală, la care se trage apa. Eram, în sfârșit, mulțumită: voi avea concediul visat, în condiții de-a dreptul luxoase, în comparație cu prima opțiune de la sosire.

Ne echipăm în costume minuscule de baie și plecăm hotărâte la plajă. Cum sejurul e scurt, vrem să profităm din plin. Ne așezăm și eu și A. cu burțile pe nisipul fierbinte, și ne apucăm de bronzat. Eu, amorezată fiind, m-apuc să scriu un jurnal, chestie care-mi ia pe puțin vreo oră. A., obosită de noaptea cea grea, adoarme lângă mine, cu spatele la soare. Suntem fete (încă) tinere, vrem să ne prăjim, nu să ne protejăm, așa că nu folosim nici creme de protecție și n-avem nici umbreluțe sau paravane. Când termin de scris lacrimogen în jurnal, mă întorc victorioasă pe spate, ca să nu privez burtica de soarele arzător. Și simt ceva: cred că tot Caragiale, săracul, le zice bine - simț enorm și văz monstruos, că spatele meu e roșu tot, și poponeața la fel și mă ustură de mor.  Mă uit la A., care din fire e mult mai albă ca mine - derierul îi arată de parcă i-a lipit cineva pe el o tigaie fierbinte, e roșu ca racul. Ce mare, ce soare, ce plajă, ce apă! Ne îmbrăcăm, ne întoarcem în sat și ne grăbim la farmacie, de unde cumpărăm toate remediile care există împotriva arsurilor solare, iar de la chioșcul din colț luăm niște iaurt și niște spirt, că cică astea-s cele mai eficiente soluții pentru bășici pe cur.

Mi-aduc bine aminte cum în după-amiaza aia din cameră noastră s-au auzit îndelung niște zgomote, oftaturi și icnete suspecte (ah, oh, ih, ah, dă mai sus, atinge-mă mai jos, unge-mă mai la dreapta, ce bine se simte pe fund, dă-mi și pe burtă). Cu atât mai mult cu cât, în lipsa aerului condiționat, nu închideam niciodată ușa, aveam un fel de franjuri de plastic agățați pe post de jaluzele. Oricum, în următoarele trei zile am mers la plajă complet îmbrăcate.

Într-una din seri am hotărât să mergem până în Vama Veche, să vedem și noi cum se mai distrează lumea rock și hard pe-acolo. Recunosc, în tinerețile mele (care nu s-au terminat nici acum, dacă vă-nchipuiați cumva altceva) n-am fost genul Vamă, stațiunea mea de suflet a fost mulți ani Costineștiul. Așa că o vizită printre vamaioți era binevenită. Acum șaisprezece ani Vama era mult, mult mai prăfuită ca acum. Noapte fiind, prea multe n-am văzut, doar înghesuială, băutură și nebunie, dar am aflat cu surprindere că pe plajă va fi un concert Holograf, cu intrare liberă. A, bucurie maximă, mereu mi-a plăcut Bittman, mai ales când eram în tabără la Costinești și mă duceam să-l văd cum cânta la Forum și-și legăna de zor pletele crețe (hai, măi, recunoașteți, frumușel mai era). Și uite cum băieții holografici își țin spectacolul și la sfârșit ne anunță că vor cânta o melodie în primă audiție. Taman asta: Sa nu-mi iei niciodata dragostea. Mi-a plăcut enorm și am simțit că va fi un mare hit, cum a și fost, mai târziu...

A venit, iată, și ziua plecării. Ne facem socotelile și constatăm că mai avem suficienți bani pentru benzina de întoarcere și pentru mâncare. Luăm prânzul, alimentăm și mașina, iar cu restul de bani ne cumpărăm provizii pentru drum: bomboane Sugus (fără ele nu se poate conduce mașina, doar se știe), chipsuri, sucuri, apă și alte mărunțișuri sănătoase, menite să țină glicemia la nivel ridicat. Ne rămân câteva monezi în buzunar.

Plecăm vesele la drum. E duminică, august, pe la șase seara. Ne face socoteala că până-n noapte ajungem sigur la București. Trecem de Agigea, ieșim din Constanța și, la un moment dat, un gând sinistru mi se strecoară în minte. O întreb pe A. (subtil, să nu provoc panică): Auzi, oare există vreun drum spre București care să ocolească podul de la Fetești? Cred că nu mai avem bani pentru taxa de pod! Ne stoarcem creierii încercând să ne amintim geografia României, dar oricât ne-am strădui, nu găsim vreun mod de a nu traversa Dunărea din Dobrogea spre Bărăgan. Bani la mine mai am, dar, prevăzătoare fiind, i-am păstrat sub formă de dolari, ca să nu fiu ispitită să-i cheltui și să rămân pe uscat, la nevoie. Prevederea mea n-a mers atât de departe încât să mă gândesc că duminica seara, pe drum fiind, n-ai unde găsi o casă de schimb valutar.

Ce-i de făcut? În următorul sat, un echipaj de poliție, la filtru. Tragem mașina pe dreapta. A. se dă jos și se îndreaptă spre polițist. O văd discutând înfocat, gesticulând, explicând. Omul, vizibil jenat, se uită în dreapta, se uită în stânga, bagă mâna în buzunar și îi dă îndeasă repede în mână niște bani. O văd mulțumind, surprinsă de gestul neașteptat. Se întoarce la mașină și-mi zice: A spus că nu există alt drum. Ne-a dat bani pentru taxa de pod. 

Și să mai susțină cineva că poliția nu e cu noi!

Și uite-așa, cu Sugus și suc, după alte câteva ore bune de mers în coloană (vă reamintesc că încă nu exista autostrada, iar noi nu găsisem alt moment mai potrivit de întoarcere decât duminică seara), am ajuns tefere în noapte acasă la București. Ca să vă dați însă seama cam cât a durat drumul, vă spun doar atât: tatăl lui A. ne-a sunat de vreo trei ori, la intervale de câte o oră, să ne întrebe pe unde am ajuns. De fiecare dată răspunsul nostru a fost același: La Lehliu!

Continuarea aici