Sensul vieții

M-ai întrebat care cred eu că e sensul vieții. Care-i miezul, care-i ideea, ce contează pentru mine cel mai mult pe lumea asta, ce mă face să mă simt vie, să simt că n-am trăit degeaba. Și am ajuns la concluzia că pentru mine, dar și pentru marea majoritate a oamenilor, ceea ce dă sens vieții este iubirea. Când spun iubire mă refer la iubirea dintre doi oameni adulți, femeie și bărbat (mă rog, o fi la fel și în relațiile homosexuale). Mai sunt unii, foarte puțini, care au talente, pasiuni, idealuri, credințe din care pot să-și extragă o plăcere/satisfacție/împlinire similară cu cea pe care o obții din iubire. 

Pentru mine nu există iubire fără sex, fără atracție sexuală, fără apropiere fizică. Adică atunci când nu mai există niciun fel de atingere, măcar o îmbrățișare, o strângere de mână, un sărut pe frunte, ba mai mult, dacă apare dezgustul fizic, indiferent de vârstă, relația s-a terminat. E o simplă conviețuire și împărțire de sarcini administrative, genul de relație pe care o poți avea și cu un frate sau cu un coleg de cameră în cămin, cu portarul de la bloc. Atât. Restul e minciună, indiferent de vârstă. Știu sigur asta, pentru că o simt. Pentru că eu pot să iubesc fizic un om indiferent că nu mai e tânăr, că are riduri, că nu e perfect. Și l-aș iubi și dacă ar avea 80 de ani, și l-aș atinge și atunci. Și știu și ce înseamnă să-ți fie silă de cineva, să nu-l mai suporți, să nu poți dormi lângă el pentru că te enervează atât de tare încât nu-i mai suporți zgomotul respirației, chiar dacă e tânăr și frumos.

Numai că apropierea asta fizică, atracția, pasiunea sunt cele mai fragile într-o relație și e nevoie de multă muncă, imaginație și perseverență ca să le păstrezi pe termen lung. O dată ce depărtarea s-a instalat, e aproape imposibilă revenirea, că ai deja lângă tine un străin. Ca să nu mai spun că depărtarea fizică e de multe ori legată de alte nemulțumiri, poate jigniri, poate dezamăgiri, minciuni, așteptări nerealizate... Așa că în fapt relațiile se termină după un timp, mai lung sau mai scurt, și rareori oamenii pot fi monogami pe viață. Poți iubi din toată inima, într-o viață de om, de mai multe ori, nu doar o dată, dar nu știu dacă poți simți de mai multe ori că ți-ai găsit perechea, omul destinat sau omul cu care te potrivești aproape perfect. Nici nu știu sigur dacă există așa ceva, chiar dacă simt asta. Dar poate e doar o iluzie.

Mă gândesc că tocmai această promisiune de a fi cu cineva pe viață, atunci când te căsătorești, deși pare minunată la început, distruge de fapt relația, pentru că partenerii (fără să vrea, subconștient), consideră că pot face orice, sunt asigurați. Asigurați că vor avea pe cineva care să aibă grijă de ei, cu care vor împărți greutățile și care le va înlocui părinții, părinți care, prin mersul firii, la un moment dat vor muri, lăsându-i singuri. Că omului îi e greu să trăiască singur și face orice să-și asigure un partener, chiar de ajunge să-l urască, disprețuiască, plictisească etc. 

Dar din pricina educației dezastruoase pe care am primit-o în materie de iubire, nu suntem pregătiți pentru munca, dedicația, efortul pe care de fapt le presupune o relație de cuplu, pentru ca ea să dureze cât mai mult, dar să dureze cu adevărat, cu afecțiune, respect, comunicare și bucurie, da, cu bucurie reciprocă, de la început și până la sfârșit. Ne căsătorim și așteptăm să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, dar nu suntem nici nu ne trece prin cap că trebuie să facem vreun efort pentru a păstra iubirea. Și iubirea se pierde uneori dintr-un cuvânt, dintr-un gest, dintr-o minciună nesemnificativă, iar după aia e extraordinar de greu, uneori imposibil, să reconstruiești relația. Ca să nu mai zic că până cu o generație în urmă căsătoria nici nu presupunea vreo urmă de fericire sau de iubire. Era pur și simplu o formulă de conviețuire stabilită strict pe criterii administrative, financiare, religioase și sociale, în care de cele mai multe ori soții nu se cunoșteau înainte de căsătorie decât pur formal, iar formarea cuplurilor era exclusiv apanajul familiilor de proveniență.

Iar azi, când ar trebui să decidă cu mai mult cap și inimă, oamenii se căsătoresc din cele mai stupide motive (în afară de singurul care contează și care e certitudinea că fără celălalt nu poți trăi): că vrea mama, că vrea tata, că mă înțeleg bine cu socrii, că ticăie ceasul biologic, că e băiat bun/fată mare, că are bani, funcție, că am pierdut prea mult timp cu el și nu mai găsesc altul, că mă ascultă, că arată bine și mi-am luat bibelou în casă, că a rămas gravidă, că mi se pare, că aș vrea să fie bine în pofida tuturor dovezilor că nu va fi... Mulți se căsătoresc din convingerea fermă că lor le e sigur dat să-și găsească fericirea, doar li s-a tot spus din fragedă pruncie că "ce-i al tău e pus deoparte"... Și e tare greu sa admiți că de fapt nu e așa, că nu suntem toți destinați să fim fericiți sau măcar mulțumiți în viață.

Și, deși își aleg greșit partenerul, se așteaptă ca după aia lucrurile să se regleze. Lasă că se dă ea/el pe brazdă. Și când trec 25 de ani sau poate o viață și nici vorbă să fie așa cum îți trebuia și aveai nevoie, lucru valabil de ambele părți, că e imposibil ca unul să fie mulțumit și fericit și celălalt nu, te miri de ce ești nefericit și dai vina pe soartă, nu pe propria prostie. Dar e greu la tinerețe să ai mintea de la bătrânețe. Chiar citeam undeva că cei mai buni soți sunt ăia la a treia căsnicie, că sunt cele mai mari șanse să nu mai facă greșelile din primele două :)).

Multe cupluri stau împreună pentru copii. Dacă între soți nu mai există niciun fel de iubire, atunci din proprie experiență (adică experiența mea de copil) pot spune că este o greșeală enormă, care distruge copilul respectiv pe viață. Din două motive:

1) îi creează o imagine total aberantă despre ce înseamnă un cuplu pe termen lung și copilul va avea tendința să repete greșelile părinților în propria lui viață;

2) este insuportabil să crești între doi oameni care nu se iubesc deloc. Chiar dacă, prin cine știe ce efort de voință, cei doi nu se ceartă, lipsa iubirii și a înțelegerii este imposibil să nu marcheze psihic copilul. Doi adulți nefericiți nu pot crește un copil fericit. Din păcate, și copiii sunt crescuți în ideea că părinții lor sunt căsătoriți pentru totdeauna și că numai dacă părinții sunt căsătoriți ei sunt în siguranță. Și atunci e normal să vadă divorțul ca pe o amenințare enormă, să simtă că lumea lor se prăbușește și că nu vor mai fi ocrotiți. Dacă părinții se despart fără să se certe și arătându-i clar copilului că pentru el lucrurile nu se vor schimba fundamental, că vor mai face multe lucruri împreună, în armonie și fără certuri, eu cred că e posibil să nu existe traume prea mari. Eu așa văd la copiii mei. Dacă însă pui în cârca copilului vina divorțului („tac-tu NE-a părăsitˮ), e jale.

 Nu pledez pentru divorț, nu pledez pentru despărțire, dimpotrivă, pledez pentru efortul, munca și dedicația necesare pentru a face o relație să meargă, să funcționeze și, mai ales, să dureze, încă din prima zi. Ceea ce e tare, tare greu. Să nu lași niciodată garda jos, să vrei să fii mereu atrăgător, nu doar fizic, ci și ca personalitate, să nu dai frâu liber în fața celuilalt la toate hachițele, la toți nervii, la toate toanele, să fii empatic, să-ți aduci mereu aminte că rolul lui nu e doar să-ți fie ție cârjă și să te suporte și ajute. Tare, tare greu e să nu uiți, să-ți aduci aminte cum erai în prima zi, în primul an, când mai bine mureai decât să-l lași să te vadă nemachiată sau îmbrăcată în trening sau îmbufnată fără motiv... Și să faci toate astea fără să te prefaci a fi altceva decât ești, fără să-ți pui masca perfecțiunii, rămânând tu însăți, fiind autentică, pentru că dacă joci un rol numai ca să placi, ca să te potrivești cu cineva, dezastrul nu va întârzia să apară. Căci va veni momentul în care vei obosi și vei dori să fii cine ești de fapt și atunci celălalt, văzându-ți adevărata față, nu te va mai iubi. Sinceritatea față de tine însăți și față de celălalt este indispensabilă pentru ca o relație să aibă cea mai mică șansă în timp.


Doar că viața m-a învățat cu vârf și îndesat că dacă ai îndoieli de la început, ele vor rămâne până la sfârșit și se vor adânci, din două motive:

            1. Pentru că, fundamental, oamenii nu se schimbă. Dacă nu te potrivești de la început, și la calități, dar mai ales la defecte, e inutil să aștepți ca lucrurile să se regleze cu timpul. Pur și simplu asta nu se va întâmpla niciodată. Ori îl accepți pe celălalt așa cum e, ori renunți. Nu te cerți sau te enervezi o viață pentru ceva care nu se poate schimba.

            2. Pentru că fiecare om, deși nu se schimbă fundamental, evoluează, se cizelează, află din ce în ce mai multe despre el și despre viață. Și dacă nu ai norocul ca cele două evoluții să ducă la apariția unor oameni care să se potrivească în continuare, relația se rupe pe dinăuntru, chiar dacă, în aparență, cuplul se poate menține mult și bine, dar e de fapt format din doi străini.

 Eu fac parte dintre cei pentru care singurul lucru care contează în viață este să iubească și să fie iubiți, să aibă o relație cu cineva de sex opus. Singurul lucru care contează. Pentru mine, restul e fum. N-am vreun talent, vreo pasiune care să mă acapareze. Serviciul e un loc unde mă duc numai și numai ca să-mi câștig existența. Neavând pasiuni, nici nu-mi doresc o schimbare, să mă apuc de altceva, să mă duc în altă direcție. Pur și simplu nu mă interesează. Material, am pierdut tot și nu-mi doresc nimic. Nu mă pasionează să câștig bani și nici nu sunt bună la câștigat bani, nu-mi pot face din asta un scop al vieții.

Nu trăiesc cu adevărat decât atunci când nu sunt singură și, puse cap la cap, nu știu dacă am avut în viață mai mult de 100 de zile fericite, depline, perfecte, în care să nu simt nicio clipă că nu sunt lângă omul potrivit. Să nu-mi vină brusc să mă ridic și să plec. Zile în care să râd în hohote, cu motiv sau fără. Ai râs vreodată de fericire, nu de veselie?

 În rest, când sunt singură, îmi mănânc gândurile în tăcere și funcționez la cote de avarie, fără să mă bucur cu adevărat de nimic. Știu că ar trebui să-mi găsesc resursele interioare ca să depășesc nevoia asta de a avea pe cineva alături, dar mi-e imposibil, e o nevoie organică. Probabil că trebuie să te iubești mult mai mult pe tine însăți ca să-ți fii suficientă.

Când înțelegi ce greșeli ai făcut în viață și unde ai dat-o în bară, înțelegi și că timpul nu mai ai cum să-l dai înapoi. Anii trec și nu iartă, ce-ai pierdut rămâne pierdut. Poate e și o chestiune de noroc. Poate e și o chestiune de alegeri bune sau greșite sau de puterea de a renunța de la început dacă o relație nu e ceea ce trebuie. 

Poate important e și să nu te mulțumești niciodată să fii mort pe dinăuntru și să nu mai simți nimic, pentru a păstra ceva ce de fapt nu valorează nimic și nu face altceva decât să te anuleze ca om. 

Poate e minunat să simți din nou și să te trezești la timp, să privești în jur la lumea asta uimitoare, în care te afli temporar, și să începi iar să iubești, indiferent ce și pe cine, să iubești.

Cam ăsta e sensul vieții. Să te simți viu cu orice preț. Că nu cred în viața de apoi și nici în reîncarnare. Asta-i tot și nu mai urmează nimic.