marți, 3 mai 2016

Nașterea 1

Copilul 1 urma să se nască pe 18 septembrie. Așa calculaseră toate calculatoarele de naștere, așa socotise și doctorul meu. Totul era în schemă, îmi făcusem bagajul de spital, banii erau pregătiți, iar eu, pătrată ca un dulap, așteptam calmă să vină ziua sortită.
Stabilisem de la bun început că vreau neapărat să nasc prin cezariană. Da, bla, bla, bla, știu, cunosc, pentru copil e mai sigură statistic nașterea normală, dar nestatistic doare mai rău, iar eu mamă eroină n-aveam de gând să fiu. În schimb, crede-mă pe cuvânt, o operație programată e mai sigură decât o naștere normală neprogramată.
Pe 8 septembrie constat cu îngrijorare că  bebelușul din burtă nu prea mai dă din picioare și că nu-l mai simt mișcându-se așa de mult ca de obicei.

Fac aici două precizări:
1) se cheamă burtă de gravidă (eventual chiar burtoi de gravidoaie), în niciun caz burtică de graviduță, cum se mai obișnuiește pe forumurile de mămici în devenire. Motivele pentru care nu se folosesc diminutive în acest caz sunt evidente pentru oricine a avut la purtător așa ceva. O umflătură enormă, monstruoasă, care nu-ți permite să-ți vezi degetele de picioare, nu poate fi o "-uță", oricât de drăgălaș i-ar fi conținutul cel viu.
2) mișcările copilului în burtă nu sunt plăcute deloc, iar spre sfârșitul sarcinii pot fi chiar foarte dureroase. Mereu am avut senzația stranie că în mine se mișcă un extraterestru mic, cam ca ăla din filmul cu Arnold Schwarzenegger, Total Recall. Îl știi nu? E imposibil să nu-l știi... Mie nu mi s-a părut deloc romantică partea asta a sarcinii, de fapt, în general, etapa de gravidenie nu mi-a produs sentimente prea plăcute, poate și pentru că, știind cam ce se întâmplă de fapt în organismul meu minut de minut, am fost într-o permanentă stare de groază, nicidecum de beatitudine.

Reiau firul povestirii. Cum lucrurile nu stăteau cum trebuie, ba puteau fi chiar foarte grave, m-am rezentat la consult la medicul care-mi urmărea sarcina. Am primit imediat recomandarea să mă internez încă din seara aia, ca să mă țină sub observație. Ca o floare, ca un crin, mi-am luat de-acasă bagajul de spital, cu toate cele trebuincioase, m-am urcat singurică într-un taxi și-am plecat spre CF2. În drum, am trecut s-o iau cu  mine și pe maică-mea, să nu fiu chiar singură de tot.

Ajung la spital, doctorul mă consultă și mă anunță că pe moment totul e ok, dar că voi rămâne peste noapte acolo și, dacă e cazul, dimineață îmi va face cezariană.
Eu, tot ca o floare, doar nițel mai ofilită de la niște dureri de burtă care se cam întețeau, dar care nu mi-au trezit nicio suspiciune (probabil singurul meu neuron care supraviețuise celor nouă luni de sarcină era și el pe ducă, altfel nu-mi explic cum de nu mi-am dat seama că începuse travaliul). Aprob cu entuziasm planul medical și mă pun pe așteptat. Singură, de-acuma, că maică-mea nu era să-și piardă noaptea cu mine în spital. Iar medicul plecase și el acasă, epuizat după o gardă grea de 24 de ore, oricum mă lăsase în grija moașei, foarte amabilă de altfel.
Și aștept eu ce-aștept, oră după oră, nici vorbă de somn în noaptea cu pricina,  burta mă durea de-acuma din ce în ce mai tare. Dar, nu-i așa, zorii când se iveau, doctorul venea și de-o grijă mă scăpa. Pe la 7 fără ceva, în dimineața zilei de 9 septembrie, anul de grație 2006,  își face apariția și dl. doctor și-mi zice senin: Știi ce se-ntâmplă acuma, nu? O să naști!
Eu, auzind o așa mare inepție, încep să strig în gura mare (nu glumesc): Nu vreau, nu nasc, ați spus că-mi faceți cezariană, plec, mă duc acasă la mine, lăsați-mă toți în pace, ce vreți de la mine?

Problema mea era că mă suiseră deja pe o masă ciudată și-mi așezaseră picioarele pe niște suporți din care e tare greu să scapi fără ajutorul cuiva. Ce să mai, semănam cu un gândac țintuit cu bolduri într-un insectar. În plus, după cum observam nedumerită, nimeni nu vroia să țină seama de protestele mele. Ba, dimpotrivă, mișunau toți în jurul meu, în timp ce pe mine burta începuse să mă doară îngrozitor. Nu, nu îngrozitor, durerea devenise inimaginabilă. Atât de puternică, încât am fost ferm convinsă că ceva m-a sfâșiat în bucăți pe dinăuntru, că toate oasele din corp mi s-au rupt concomitent și că, fără putință de tăgadă, urmează să mor în cel mai scurt timp. Moartea mea era iminentă, de neoprit. Totuși, cei din jur, asistentele, moașa, doctorul, erau calmi, ba chiar veseli, vorbeau, glumeau, se mișcau în jurul meu, înțepând, măsurând, montând instrumente. Ce să fie asta?, m-am întrebat. Oare ei chiar nu-și dau seama că eu mor? Am început să urlu cât mă țineau puterile, ca un animal înjunghiat, în speranța că cineva mă va auzi și mă va ajuta.

Durerea, cum se știe, se uită în timp, altfel nicio femeie întreagă la cap n-ar mai face vreodată al doilea copil. În schimb, eu n-am să uit niciodată cele câteva imagini care mi s-au întipărit pe retină și care m-au făcut să uit unde și de ce mă aflu: doctorul meu și-a scos bluza ca să-și pună halatul de spital. Da, chiar așa, nici măcar în starea aceea ingrată n-aș fi putut ignora imaginea lui la bustul gol. Era teribil de frumos medicul meu, mereu calm și cu zâmbetul pe buze și purta întotdeauna același parfum greu, dulceag oriental, care rămânea după el ca o trenă și pe care în mod normal nu l-aș fi suportat la niciun bărbat, dar care lui i se potrivea de minune. Toate pacientele lui erau pe ascuns îndrăgostite de el (inclusiv eu, se-nțelege), iar asistentele din spital îl venerau.

Of, să revenim. După alte minute de durere intensă, opinteli teribile și tăieturi sângeroase prin locuri bine stabilite, ca să facă loc destul, copilul a venit pe lume. Am întrebat: respiră? Mi-au zis că da și mi l-au arătat. Un bebeluș gras, mare și urât, dar perfect sănătos, ceea ce conta cel mai mult. Nu mă înțelege greșit, orice bebeluș e tare urât când se naște, e roșu, zbârcit și, de obicei, foarte strâmb, pentru că a trecut cu capul printr-un loc mai îngust decât trebuia. Pe urmă, după câteva ore sau zile, bebelușii se albesc și se fac toți frumoși (mai puțin unii care, din motive necunoscute, seamănă leit cu tații lor, dar la ai mei nu s-a întâmplat așa).

Nașterea se încheiase cu bine, cel puțin pentru copil, despre mine însă nu pot zice că mai eram întreagă prin toate părțile esențiale. De aceea, dl. doctor s-a apucat să coasă ce tot el tăiase. Și cosea, cosea, ore-ntregi nu se oprea sau cel puțin mie așa mi se părea (poate și poziția în care stăteam era nițel cam incomodă). La un moment dat, se oprește el din cusut și zice: Vai, doamna doctor (adică eu), da ce strâmtă sunteți pe-aici! Iar eu îi răspund: Sigur, dl. doctor, sunt convinsă că sunt, mai ales acuma, după ce am scos un pepene pe-acolo!
În tot cazul, cusătura de artist intradermică realizată cu atâta migală a fost îndelung admirată în zilele următoare de personalul medical de pe secție, atunci când mă prezentam la controlul zilnic. Eu mă suiam pe masă, iar asistentele ciuci în jurul meu, cu ochii holbați, strigau cu entuziasm: Vai, dl. doctor, ce frumos ați cusut, sunteți un artist, nu glumă!

Mi-a părut rău pe urmă că nu mi-am făcut o poză, dar pe vremea aia nu existau smartfoane și selfiuri, să mă văd și eu în toată splendoarea, mai ales că după câteva zile m-am așezat brusc pe marginea patului cu copilul în brațe și, cu un pârâit sinistru, pielea s-a rupt, nodul a ieșit și toată cusătura măiastră s-a deșirat dureros.

Totu-i bine când se termină cu bine. Deși, după cum se știe, greul începe abia după ce copilul se naște.

Va urma...






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu