Vorbește lumea

Vorbește lumea că-mi merge prea bine în ultima vreme, prea fericită le par unora.

Prea răsună feisbuca de vorbele mele cu tâlc în care-mi povestesc bucuriile și prea strălucesc pozele mele în verde și-albastru și roșu și mov.

Prea elegantă mă port zi de zi și am mai multe outfituri (fuchsia, se-nțelege) decât regina Angliei și șeicul din Dubai la un loc. Nu contează că eu cheltui ca să mă-mbrac într-un an cât alții într-o zi sau că-mi schimb hainele că nu pot să-mi schimb viața... Ce să fac dacă nu vreau s-arăt ca o gospodină nici când gătesc și chiar când duc gunoiul nu-mi vine să mă-mbrac în trening?

De prea multă iubire pe centimetru pătrat de piele mă răsfăț în ultimul timp,  și culmea, chiar acum, când zilele tinereții mi-au rămas de mult în urmă (ei, asta da, pe-asta puteți s-o puneți pe lista de invidiat). Ce sfidare teribilă, ce-ndrăzneală, ce dezmăț!

Ca să nu mai spun ce bucate alese mănânc, nu ca alții, la restaurante de cinci stele, nu ca alții, în concedii prin străinătate, dar le mănânc, nu-i așa? Or fi și pe gratis? (Doamne, simt, chiar simt, cum invidia crește și se umflă în gușă până stă să le crape.)

Ba alte dăți mă și plâng prea tare când aș avea numai motive să sar în sus de fericire. Toată ziua mă plâng de ce mari greutăți întâmpin în viață (deși, recunosc, de multe multe ori sunt vinovată că văd lucrurile mult mai negre decât sunt ele de fapt). Dacă aș avea bunul simț să fac nițică economie, să pun deoparte banii pentru concediu, nu să-i dau pe chirie, aș vedea că nu e chiar așa de rău, că oricum în viață nu se pune problema să-ți placă ceva, viața se trăiește din obligație și-atât.

Dar îi știu și pe unii care, de teama invidiei și-a ochilor curioși, se dau mai triști, mai săraci și mai nenorociți de cât sunt de fapt. Mai bine ca ăștia alții să faci, că așa câștigi simpatia like-urilor, nu și invidia lor.

Da, toată ziua postez pe facebook, să rup gura târgului, să primesc mii și sute de like-uri, să am senzația că viața mea contează, că viața mea există, că trăiesc cumva și n-am murit încă, deși asta simt în sufletul meu din când în când, mai mereu.

Mă invidiați? Atunci gândiți-vă mai bine pentru câte alte nenumărate bucurii aș putea eu să vă invidiez pe voi. Și chiar vă invidiez, pe mulți din jurul meu vă invidiez, dar nu cu răutate, nu cu pizmă, că aș muri atunci de supărare și-amar. Vă invidiez cu drag și mă bucur pentru voi, că văd că mai sunt și oameni fericiți, dar știu prea bine că sunt atâția pe lumea asta care au un milion de motive să mă invidieze pe mine. Că am un acoperiș deasupra capului, copii sănătoși și oameni care mă iubesc și au grijă de mine.

Amintiți-vă că nimeni nu știe ce e în casa sufletului altui om, poate bucurii, poate tristeți, poate lacrimi nenumărate. Și poate un zâmbet pe fața mea a fost plătit cu multe nopți de nesomn...

Bucurați-vă dacă sunteți invidiați, faceți un bilanț al vieții voastre de zi cu zi și dacă vă dă cu plus, chiar și un plus mic, firav, abia zărit, fiți recunoscători.

Că eu o dată, la supărare, am vorbit fără să gândesc și i-am dorit cuiva nu să-i meargă rău, ci să aibă taman  viața mea, și mi s-a zis: Ești răutăcioasă!