Am avut așa, un soi de revelație: mi-am dat brusc seama că asta e, nu alta. Asta e viața mea, povestea mea. Dacă mor azi, nimic nu mai pot să adaug la ea. Ce-am trăit, aia a fost. Nu contează ce tot aștept să se întâmple, să se rezolve, să fie așa cum îmi imaginam eu că va fi. Asta-s eu și ce-am făcut sau n-am făcut până acum în timpul pe care l-am avut, nu mai poate fi schimbat.
Eu sunt mama lor, a copiilor mei, nu alta, eu i-am făcut și ei sunt legați de mine și de imaginea mea câte zile vor trăi. Ghinionul sau norocul lor eu sunt și tot ce învață, tot ce trăiesc, tot ce simt ei acum, în anii copilăriei, e responsabilitatea mea întreagă, nu am pe cine să aștept să mi-i crească cum ar trebui. Îi cresc eu cum pot, cum știu, cum reușesc.
Părinții mei ăștia sunt de când m-am născut, indiferent cât mi-au greșit ei mie sau cât le-am greșit eu lor, indiferent cât de puțin m-au învățat sau cât de multe mi-au dat, ei sunt. Și când n-or să mai fie, tot ei vor rămâne pentru totdeauna părinții mei.
Oamenii pe care i-am întâlnit în drumul meu, pe care i-am îndrăgit sau nu, prieteni sau dușmani (dac-am avut), ăștia sunt, ei au pășit în povestea mea și nu alții. Poate pe unii i-am vrut lângă mine, poate pe alții nu i-am dorit așa de tare să-mi fie alături, dar ei sunt, ei fac parte din mine, de dat la o parte nu mai am cum să-i dau. Dacă stau bine și mă gândesc, de la fiecare am avut ceva de învățat, de bine sau de rău. Iar pentru unii dintre ei voi fi mereu recunoscătoare că au făcut într-un fel sau altul parte din viața mea.
Continuarea pe Catchy
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu