Acum câțiva ani, când m-am înscris pe facebook și am pus primele
cărămizi ale casei mele virtuale, am început prin a avea alături oameni
pe care-i cunoșteam bine și în viața reală: colegi de serviciu sau de
școală, prieteni, rude. O vreme, destul de îndelungată, am interacționat
doar cu ei și cu alți câțiva, din toate colțurile lumii, care, ca și
mine, plantau de zor legume pe câmpuri de pixeli. Anii au trecut, cu
câte o poză frumoasă, o postare veselă sau un La mulți ani de
complezență și cam atât. Facebook-ul era amuzant, uneori interesant, dar
cel mai mult mă atrăgea pentru jocurile on-line cu care-mi mai umpleam
clipele de weekend. Treptat, prietenii de internet s-au înmulțit, celor
vechi alăturându-li-se oameni recent cunoscuți sau care au revenit în
viața mea din trecut, foști colegi, vecini, vechi cunoștințe despre care
nu mai știam nimic de zeci de ani.
Apoi m-am apucat de scris, doar pentru mine la început, ca să mă vindec, ca să mă ridic, ca să mă reconstruiesc, și-am constatat cu enormă surpriză și plăcere că mă citesc și alții, că apreciază ce scriu și că vor să vină alături de mine. Am primit din ce în ce mai multe cereri de prietenie și la început am răspuns la ele automat, fără să triez. Am început să-i citesc și eu pe alții și, de multe ori, să le comentez postările. M-am surprins afundându-mă zi de zi cu plăcere într-o lume nouă, duduind de inteligență, talent și umor cam fără perdea. Am descoperit bucuria cititului pe fugă a unor texte de câteva rânduri, mai suculente și pline de har decât romane întregi înșirate pe sute de pagini. În epoca vitezei, nimeni nu mai are timp și poate de-asta suntem cu toții obligați să ne concentrăm gândurile în cuvinte alese cu grijă, unul să nu fie în plus.
Apoi, recunosc, am început să-mi caut eu prieteni noi. Să mă lipesc pe loc de cei pe care i-am simțit, cumva, a fi din aceeași plămadă cu mine. Pentru că citindu-i sau dialogând virtual cu ei, îi recunoșteam ca fiindu-mi asemeni, aflam în postările lor propriile mele gânduri, despre care fusesem convinsă că nu le mai are nimeni. Am găsit cu surprindere o sumedenie de oameni, zeci, sute, pe care mi i-am dorit virtual alături de mine. Pe unii am început să-i citesc zilnic, cu sfințenie, fie simpli necunoscuți, fie bloggeri de renume, și să-i las să mă facă să râd în hohote sau să plâng pe tăcute în mașină, așteptând la semafor. Am citit comentarii mai interesante decât articolul inițial și i-am rugat pe cei care le-au scris să vină lângă mine, în cămăruța prietenilor mei virtuali, ca să-i pot urmări îndeaproape. Am descoperit o lume nouă, plină de viață, dinamică, în continuă transformare.
Continuarea pe Catchy
Apoi m-am apucat de scris, doar pentru mine la început, ca să mă vindec, ca să mă ridic, ca să mă reconstruiesc, și-am constatat cu enormă surpriză și plăcere că mă citesc și alții, că apreciază ce scriu și că vor să vină alături de mine. Am primit din ce în ce mai multe cereri de prietenie și la început am răspuns la ele automat, fără să triez. Am început să-i citesc și eu pe alții și, de multe ori, să le comentez postările. M-am surprins afundându-mă zi de zi cu plăcere într-o lume nouă, duduind de inteligență, talent și umor cam fără perdea. Am descoperit bucuria cititului pe fugă a unor texte de câteva rânduri, mai suculente și pline de har decât romane întregi înșirate pe sute de pagini. În epoca vitezei, nimeni nu mai are timp și poate de-asta suntem cu toții obligați să ne concentrăm gândurile în cuvinte alese cu grijă, unul să nu fie în plus.
Apoi, recunosc, am început să-mi caut eu prieteni noi. Să mă lipesc pe loc de cei pe care i-am simțit, cumva, a fi din aceeași plămadă cu mine. Pentru că citindu-i sau dialogând virtual cu ei, îi recunoșteam ca fiindu-mi asemeni, aflam în postările lor propriile mele gânduri, despre care fusesem convinsă că nu le mai are nimeni. Am găsit cu surprindere o sumedenie de oameni, zeci, sute, pe care mi i-am dorit virtual alături de mine. Pe unii am început să-i citesc zilnic, cu sfințenie, fie simpli necunoscuți, fie bloggeri de renume, și să-i las să mă facă să râd în hohote sau să plâng pe tăcute în mașină, așteptând la semafor. Am citit comentarii mai interesante decât articolul inițial și i-am rugat pe cei care le-au scris să vină lângă mine, în cămăruța prietenilor mei virtuali, ca să-i pot urmări îndeaproape. Am descoperit o lume nouă, plină de viață, dinamică, în continuă transformare.
Continuarea pe Catchy
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu