vineri, 30 iunie 2017

Musafirul



            Mai 1980.
            Mama mi-a spus de ceva timp c-o s-avem un musafir deosebit. Nu-l cunosc, dar e cineva important, pentru el se răstoarnă casa cu fundul în sus, se văruiește, se mută mobile și se pune faianță. Ai mei cumpără bunătăți din Piața Amzei, de prin Obor sau de la cunoștințe care fac rost pe sub mână de trufandale. Mama vrea neapărat să gătescă niște feluri de mâncare speciale, iar băutura trebuie să fie și ea deosebită, așa că bunicul, preot vicar, ne aduce un vin bun bisericesc de prin depozitele Patriarhiei. Totul o să fie perfect, ireproșabil, fără greș.
            În ajunul vizitei, sunt trimisă cu tata la piața de flori de la Hala Unirii. Cumpărăm un braț enorm de liliac mov, care e pus într-o vază înaltă, așezată în sufragerie pe-un stativ de faianță verde, împrumutat special de la bunica. Celelalte camere sunt împodobite cu zeci de lalele albe, galbene, roșii, pestrițe.
            Vine și ziua mult așteptată. Sunt îmbrăcată, aranjată, dichisită și mi se atrage atenția să fiu cuminte și să nu vorbesc neîntrebată. Cu ceva întârziere, la ușa noastră apare un domn cu o frunte înaltă, înconjurată, ca o coroană, de un păr cărunt și buclat. Poartă niște ochelari mari, cu lentile groase și rame închise la culoare. Mama se învârte în jurul lui neîncetat, încercând să-i ghicească și cea mai mică dorință. Înțeleg că lucrează împreună, îi este șef.
            Domnul, care mie mi se pare cam bătrân, vorbește frumos și spune lucruri interesante, din care nu pricep mai nimic. Sunt puțin speriată de el, dar rezist nemișcată pe scaun, ore întregi, ascultând atent ce se spune, fără să pierd vreun cuvânt.
            La un moment dat, înveselit de vinul alb, musafirul se-ntoarce mirat spre mine, ca și când abia atunci mă observă la masă. Mângâindu-mă ușor pe obraz, mă-ntreabă:
- Câți ani ai, drăguță?
- Opt, îi răspund eu timid, sunt în clasa a doua.
- Foarte bine, poate-ai să fii nevasta băiatului meu, Nicolae!, îmi spune râzând.
            Târziu în noapte, invitatul pleacă. Eu dorm deja în camera mea, epuizată de emoție și amețită de vorbele multe din care-am înțeles prea puțin.
            A trecut exact o săptămână de la vizita domnului cu voce blândă. E prânzul, m-am întors de puțin timp de la școală. Sună telefonul, mama răspunde și, după câteva clipe, începe să țipe, plângând: A murit, a murit Marin Preda!
            Știam despre cine era vorba: musafirul nostru cu ochelari murise brusc, inexplicabil...Timpul nu mai avusese răbdare...


miercuri, 28 iunie 2017

Întâlnirea



            Mă legăn în balansoarul din sufragerie, uitându-mă la televizor. De fapt, privesc neatentă ecranul, cu sonorul închis. Pe măsuță m-așteaptă cafeaua cu lapte, aceeași ca-n fiecare dimineață. Îmi las mintea să hoinărească, strecurându-se printre amintirile triste, așa cum am învățat-o cu greu s-o facă. Zâmbesc, pentru prima oară după atâta timp: uite că viața poate fi uneori și frumoasă, îți rezervă surprize când nu te mai aștepți.
            Ca și acum câteva luni, pe la-nceputul verii, când mă dusesem să-mi văd părinții, în urbea natală. Atunci, ca să mai scăpăm de cicăleala lor interminabilă și să ne eliberăm nițel mintea de griji, am scos-o într-o după-amiază pe soră-mea în oraș. Deși nu mai stau acolo de peste patruzeci de ani, de orice colț de stradă mă leagă o amintire frumoasă, așa că-mi place să mă plimb și să-mi aduc aminte de clădiri, oameni, întâmplări. Plus că o bârfă scurtă despre ce s-a mai întâmplat prin orașelul de provincie, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, nu strică niciodată. Mergând noi așa, la braț, și sfătuindu-ne cum să ne descurcăm cu părinții noștri nonagenari, am auzit-o pe Maria spunând:
            - Auzi, dragă, nu cumva pe strada asta stătea iubitul ăla al tău din liceu, Alexandru și nu mai știu cum?
            - Care Alexandru? De Alexandru Vintilă zici? Ai dreptate, cred că pe-aici stăteau părinții lui. Dar n-a fost iubitul meu, exagerezi. Ne-am plimbat doar de câteva ori, la cofetărie, la un dans și cam atât. Nici măcar nu ne-am sărutat vreodată. Poate doar așa, prietenește, pe obraz...Știi că singurul bărbat din viața mea a fost Victor...
            - Știu, dragă, știu, dar eu vorbesc despre ce s-a întâmplat înainte de Victor. Povestea cu Alexandru a fost în liceu, era amor mare între voi. Deși eram copil, tot mi-aduc aminte cum te piteai când primeai scrisorele pe ascuns...
            Ca să vezi, avea dreptate Maria. Și uitasem de povestea asta. Așa e, fusese ceva între mine și Alexandru, chiar dacă nu ne spuseserăm vorbe mari de iubire și nici nu ne făcuserăm planuri de viitor. Eram elevi la același liceu, dar el, cu vreo doi ani mai mare ca mine, plecase la un moment dat în armată. Câteva luni îmi trimisese în fiecare săptămână câte-o scrisoare, așa cum promisese, iar eu îi răspundeam pe furiș, să nu mă prindă ai mei, care ziceau că încă sunt prea mică pentru asta. Treptat, epistolele îi deveniseră mai reci, apoi se răriseră, până încetaseră de tot. Când s-a întors în oraș, eu mă pregăteam să plec la facultate, în metropolă. Ne mai întâlniserăm o dată sau de două ori, dar magia dintre noi se risipise, parcă nici nu ne mai cunoșteam. Aflasem apoi, de-a lungul anilor, că se căsătorise, avea o nevastă și doi copii, care de-acum trebuia să fie mari, la casele lor. Știam că făcuse carieră în armată, probabil că între timp se și pensionase, la fel ca mine. Da, acum îmi aminteam de el...

      Taman în momentul ăla, când începuse să m-apuce nostalgia, am simțit cotul soră-mii înfipt în șoldul meu stâng:
Continuarea pe Catchy

miercuri, 21 iunie 2017

Guguștiuc



E o zi însorită de început de vară și-un vânticel cald adie printre copaci. Am pe mine un pulovăraș subțire, cu ajur, încă e răcoare dimineața. Mai e până când căldura sufocantă a verii se va instala peste oraș.
Merg agale pe aleea din spatele blocului și urmăresc atentă dantela desenată de razele soarelui printre frunzele plopilor înalți. Îmi place să sar peste fiecare crăpătură din asfalt, e joaca mea preferată. Am în picioare niște pantofiori de lac și ciorapi trei sferturi albi, croșetați din bumbac subțire. Prin găurelele delicate ale ciorapilor se văd petice de piele măslinie.
Miroase frumos afară, a tei și-a flori de toate culorile, iar cântecul unui guguștiuc îmi însoțește pașii: gu-guuu-știuc, gu-guuu-știuc!
Mâna mea mică e toată cuprinsă de mâna bunicii. Îi simt căldura, mă ține strâns să nu cad, să nu pățesc ceva.
Am 5 ani azi și sunt cu bunica mea...

joi, 16 martie 2017

Draga mea, iubita mea

Draga mea, iubita mea,

Îți scriu ca să-ți spun că-mi pare nespus de rău că m-am lăsat păcălită și i-am crezut.

I-am crezut atunci când mi-au arătat, zi de zi, că oamenii mari nu se iubesc, doar își fac datoria. I-am lăsat să-mi întipărească în suflet și-n inimă ideea că într-un cuplu nu numai că nu-i nevoie de iubire, dar că nici afecțiunea, respectul, bunăvoința sau tandrețea nu sunt necesare pentru ca o căsnicie să "reziste". Singurul lucru care contează e constanța, iar drumul pe care ți l-ai ales prima oară, chiar dacă e presărat de frustrări și suferințe, e singurul pe care poți păși. Minciuna, disprețul, ura sunt scuzabile, dacă prin ele îți păstrezi imaginea și statutul. Ce cred ceilalți e cel mai important, ce simți tu contează cel mai puțin. Lacrimile sunt rușinoase.

M-au învățat că nu e neapărat nevoie ca părinții să-și iubească din inimă copiii și cu atât mai puțin să le-o arate. Mult timp am fost convinsă că un copil e bun numai dacă e cel mai bun dintre toți, altfel e doar un rebut nedorit. Rolul mamei și al tatălui, se știe, este să-și educe și îngrijească odraslele, nicidecum să le încurajeze sau să le mângâie. Copilul doar în somn poate fi pupat (uneori), altfel i se urcă la cap și se crede buricul pământului. De lăudat, numai când ești primul o meriți și poate nici chiar atunci, căci mai ai multe de dovedit în viață până să crezi că faci mai mult decât o ceapă degerată. 

Îmi pare rău că ți-am greșit atât de mult și i-am crezut când mi-au spus că dragostea e o plăsmuire din cărți și filme și că nu există în viața reală. I-am lăsat chiar să mă convingă că n-ai nicio calitate pentru care să fii  iubită. Că nu ești suficient de frumoasă, de deșteaptă sau de interesantă ca să fii perechea cuiva. Și că trebuie să rabzi orice, să ierți orice, pentru ca un bărbat să te accepte lângă el, pe tine, nedemna de iubire.

Continuarea pe Catchy

miercuri, 15 martie 2017

IUBIREA CA UN CUB RUBIK


            La-nceput, când m-am născut, eram un amalgam de culori și fațete. Roșu de iubire, verde de speranță, albastru de senin, galben de soare, portocaliu de pasiune, alb de înțelepciune. Ca un cub Rubik.

            Am crescut și-am început să merg prin lume așa amestecată, atingându-mă din când în când cu peticele de culoare ale altcuiva. Și poate roșul de iubire ni se potrivea undeva, într-un colț, dar dacă toate celelalte culori rămâneau disonante, plecam mai departe, căutându-mi perechea.

            Rareori s-a-ntâmplat ca o fațetă întreagă a cubului să-mi fie identică cu a altcuiva, amândoi pasionali în portocaliul nostru sau plini de speranța verde a viitorului. Uneori am întâlnit oameni care-mi albeau sufletul cu-nțelepciune sau îmi dăruiau din veselia soarelui lor cel galben. Dar când timpul trecea, celelalte culori ni se-amestecau iar și ne răneau ochii, nepotrivindu-se. Așa că ne despărțeam, și căutam mai departe.
           
        
Continuarea pe Catchy

luni, 13 martie 2017

Somnul

Copil fiind și chiar mai târziu, aproape de maturitate, consideram că cel mai plăcut lucru din lume e dormitul. Energia debordantă a corpului tânăr, consumată la școală, pe drumuri, în joacă sau la învățat, trebuia reconstruită noapte de noapte, iar uneori și ziua, când aveam suficient timp. Așa că dormeam cu poftă, cu voluptate chiar. De cum puneam capul pe pernă și până dimineața în zori mă scufundam într-un somn adânc, odihnitor și dulce. De multe ori aveam impresia că nici n-am dormit și că mă trezesc instantaneu, într-o secundă, fără să-mi amintesc cum au trecut orele nopții, fără vreun vis, dar perfect odihnită. Alteori visam, mult și complicat, povești întregi, întinse zile la rând, ca niște adevărate seriale. Colorate sau nu, visele în sine nu se repetau, dar se petreceau iar și iar în aceleași locuri, familiare sau necunoscute: un castel alb pe o câmpie golașă, întinsă, un deșert și oaza lui cu palmieri, casa bunicilor și, de nenumărate ori, un lift vechi, care se deplasa întotdeauna pe orizontală, spre nicăieri...

Pe măsură ce anii au trecut, somnul a început să-mi fie superficial, tulburat de griji și alungat de gânduri negre, mereu întrerupt de insomnii înlăcrimate sau de scâncetul unui bebeluș. Încetul cu încetul, dormitul a devenit din plăcere suferință, căci nimic nu e mai chinuitor decât să fii obosit, uneori extenuat până la senzația de destrămare a corpului și a minții, și să nu poți dormi. Somnul în sine s-a transformat într-un dușman pe care sunt nevoită să-l urmăresc în fiecare noapte, să-l prind cumva în mreje și să mi-l fac aliat, ca să pot funcționa a doua zi măcar în limite de avarie. Orice remediu, o pastilă, o carte, un film sau un pahar de vin, e scuzabil, câtă vreme reușește să-mi potolească gândurile care mi se învârt neobosite în cap și să le facă să tacă măcar pentru o clipă, suficient cât să pot adormi, în încercarea disperată de a mă odihni cât de cât. Iar dacă vreun zgomot neînsemnat, un foșnet sau vreo mișcare mă trezește brusc în toiul nopții, orice încercare de a adormi la loc e sortită eșecului. Rabd atunci ore întregi, întinsă cuminte în pat, să vină dimineața și să-mi încep o nouă, obositoare zi.

Așa m-am chinuit ani de zile, tânjind fără rost la somnul profund al copilăriei. De la o vreme însă, fericită mai mult decât am visat, mă bucur din când în când de odihna perfectă a unui somn liniștitor, așa cum n-am mai simțit de zeci de ani. Dorm buștean, înfășurată în plapumă, nemișcată ca un lemn, bucurându-mă de fiecare minut de relaxare, cu mintea limpezită de orice grijă și sufletul liniștit. Cu fiecare celulă a trupului și cu fiecare bătaie a inimii, mă simt acum învelită în iubire, în siguranță, copil și femeie deopotrivă, acasă în brațele tale.