Draga mea, iubita mea

Draga mea, iubita mea,

Îți scriu ca să-ți spun că-mi pare nespus de rău că m-am lăsat păcălită și i-am crezut.

I-am crezut atunci când mi-au arătat, zi de zi, că oamenii mari nu se iubesc, doar își fac datoria. I-am lăsat să-mi întipărească în suflet și-n inimă ideea că într-un cuplu nu numai că nu-i nevoie de iubire, dar că nici afecțiunea, respectul, bunăvoința sau tandrețea nu sunt necesare pentru ca o căsnicie să "reziste". Singurul lucru care contează e constanța, iar drumul pe care ți l-ai ales prima oară, chiar dacă e presărat de frustrări și suferințe, e singurul pe care poți păși. Minciuna, disprețul, ura sunt scuzabile, dacă prin ele îți păstrezi imaginea și statutul. Ce cred ceilalți e cel mai important, ce simți tu contează cel mai puțin. Lacrimile sunt rușinoase.

M-au învățat că nu e neapărat nevoie ca părinții să-și iubească din inimă copiii și cu atât mai puțin să le-o arate. Mult timp am fost convinsă că un copil e bun numai dacă e cel mai bun dintre toți, altfel e doar un rebut nedorit. Rolul mamei și al tatălui, se știe, este să-și educe și îngrijească odraslele, nicidecum să le încurajeze sau să le mângâie. Copilul doar în somn poate fi pupat (uneori), altfel i se urcă la cap și se crede buricul pământului. De lăudat, numai când ești primul o meriți și poate nici chiar atunci, căci mai ai multe de dovedit în viață până să crezi că faci mai mult decât o ceapă degerată. 

Îmi pare rău că ți-am greșit atât de mult și i-am crezut când mi-au spus că dragostea e o plăsmuire din cărți și filme și că nu există în viața reală. I-am lăsat chiar să mă convingă că n-ai nicio calitate pentru care să fii  iubită. Că nu ești suficient de frumoasă, de deșteaptă sau de interesantă ca să fii perechea cuiva. Și că trebuie să rabzi orice, să ierți orice, pentru ca un bărbat să te accepte lângă el, pe tine, nedemna de iubire.

Continuarea pe Catchy

IUBIREA CA UN CUB RUBIK

            La-nceput, când m-am născut, eram un amalgam de culori și fațete. Roșu de iubire, verde de speranță, albastru de senin, galben de soare, portocaliu de pasiune, alb de înțelepciune. Ca un cub Rubik.

            Am crescut și-am început să merg prin lume așa amestecată, atingându-mă din când în când cu peticele de culoare ale altcuiva. Și poate roșul de iubire ni se potrivea undeva, într-un colț, dar dacă toate celelalte culori rămâneau disonante, plecam mai departe, căutându-mi perechea.

            Rareori s-a-ntâmplat ca o fațetă întreagă a cubului să-mi fie identică cu a altcuiva, amândoi pasionali în portocaliul nostru sau plini de speranța verde a viitorului. Uneori am întâlnit oameni care-mi albeau sufletul cu-nțelepciune sau îmi dăruiau din veselia soarelui lor cel galben. Dar când timpul trecea, celelalte culori ni se-amestecau iar și ne răneau ochii, nepotrivindu-se. Așa că ne despărțeam, și căutam mai departe.

           

        

Continuarea pe Catchy

Somnul

Copil fiind și chiar mai târziu, aproape de maturitate, consideram că cel mai plăcut lucru din lume e dormitul. Energia debordantă a corpului tânăr, consumată la școală, pe drumuri, în joacă sau la învățat, trebuia reconstruită noapte de noapte, iar uneori și ziua, când aveam suficient timp. Așa că dormeam cu poftă, cu voluptate chiar. De cum puneam capul pe pernă și până dimineața în zori mă scufundam într-un somn adânc, odihnitor și dulce. De multe ori aveam impresia că nici n-am dormit și că mă trezesc instantaneu, într-o secundă, fără să-mi amintesc cum au trecut orele nopții, fără vreun vis, dar perfect odihnită. Alteori visam, mult și complicat, povești întregi, întinse zile la rând, ca niște adevărate seriale. Colorate sau nu, visele în sine nu se repetau, dar se petreceau iar și iar în aceleași locuri, familiare sau necunoscute: un castel alb pe o câmpie golașă, întinsă, un deșert și oaza lui cu palmieri, casa bunicilor și, de nenumărate ori, un lift vechi, care se deplasa întotdeauna pe orizontală, spre nicăieri...

Pe măsură ce anii au trecut, somnul a început să-mi fie superficial, tulburat de griji și alungat de gânduri negre, mereu întrerupt de insomnii înlăcrimate sau de scâncetul unui bebeluș. Încetul cu încetul, dormitul a devenit din plăcere suferință, căci nimic nu e mai chinuitor decât să fii obosit, uneori extenuat până la senzația de destrămare a corpului și a minții, și să nu poți dormi. Somnul în sine s-a transformat într-un dușman pe care sunt nevoită să-l urmăresc în fiecare noapte, să-l prind cumva în mreje și să mi-l fac aliat, ca să pot funcționa a doua zi măcar în limite de avarie. Orice remediu, o pastilă, o carte, un film sau un pahar de vin, e scuzabil, câtă vreme reușește să-mi potolească gândurile care mi se învârt neobosite în cap și să le facă să tacă măcar pentru o clipă, suficient cât să pot adormi, în încercarea disperată de a mă odihni cât de cât. Iar dacă vreun zgomot neînsemnat, un foșnet sau vreo mișcare mă trezește brusc în toiul nopții, orice încercare de a adormi la loc e sortită eșecului. Rabd atunci ore întregi, întinsă cuminte în pat, să vină dimineața și să-mi încep o nouă, obositoare zi.

Așa m-am chinuit ani de zile, tânjind fără rost la somnul profund al copilăriei. De la o vreme însă, fericită mai mult decât am visat, mă bucur din când în când de odihna perfectă a unui somn liniștitor, așa cum n-am mai simțit de zeci de ani. Dorm buștean, înfășurată în plapumă, nemișcată ca un lemn, bucurându-mă de fiecare minut de relaxare, cu mintea limpezită de orice grijă și sufletul liniștit. Cu fiecare celulă a trupului și cu fiecare bătaie a inimii, mă simt acum învelită în iubire, în siguranță, copil și femeie deopotrivă, acasă în brațele tale.