Musafirul

            Mai 1980.

            Mama mi-a spus de ceva timp c-o s-avem un musafir deosebit. Nu-l cunosc, dar e cineva important, pentru el se răstoarnă casa cu fundul în sus, se văruiește, se mută mobile și se pune faianță. Ai mei cumpără bunătăți din Piața Amzei, de prin Obor sau de la cunoștințe care fac rost pe sub mână de trufandale. Mama vrea neapărat să gătescă niște feluri de mâncare speciale, iar băutura trebuie să fie și ea deosebită, așa că bunicul, preot vicar, ne aduce un vin bun bisericesc de prin depozitele Patriarhiei. Totul o să fie perfect, ireproșabil, fără greș.

            În ajunul vizitei, sunt trimisă cu tata la piața de flori de la Hala Unirii. Cumpărăm un braț enorm de liliac mov, care e pus într-o vază înaltă, așezată în sufragerie pe-un stativ de faianță verde, împrumutat special de la bunica. Celelalte camere sunt împodobite cu zeci de lalele albe, galbene, roșii, pestrițe.

            Vine și ziua mult așteptată. Sunt îmbrăcată, aranjată, dichisită și mi se atrage atenția să fiu cuminte și să nu vorbesc neîntrebată. Cu ceva întârziere, la ușa noastră apare un domn cu o frunte înaltă, înconjurată, ca o coroană, de un păr cărunt și buclat. Poartă niște ochelari mari, cu lentile groase și rame închise la culoare. Mama se învârte în jurul lui neîncetat, încercând să-i ghicească și cea mai mică dorință. Înțeleg că lucrează împreună, îi este șef.

            Domnul, care mie mi se pare cam bătrân, vorbește frumos și spune lucruri interesante, din care nu pricep mai nimic. Sunt puțin speriată de el, dar rezist nemișcată pe scaun, ore întregi, ascultând atent ce se spune, fără să pierd vreun cuvânt.

            La un moment dat, înveselit de vinul alb, musafirul se-ntoarce mirat spre mine, ca și când abia atunci mă observă la masă. Mângâindu-mă ușor pe obraz, mă-ntreabă:

- Câți ani ai, drăguță?

- Opt, îi răspund eu timid, sunt în clasa a doua.

- Foarte bine, poate-ai să fii nevasta băiatului meu, Nicolae!, îmi spune râzând.

            Târziu în noapte, invitatul pleacă. Eu dorm deja în camera mea, epuizată de emoție și amețită de vorbele multe din care-am înțeles prea puțin.

            A trecut exact o săptămână de la vizita domnului cu voce blândă. E prânzul, m-am întors de puțin timp de la școală. Sună telefonul, mama răspunde și, după câteva clipe, începe să țipe, plângând: A murit, a murit Marin Preda!

            Știam despre cine era vorba: musafirul nostru cu ochelari murise brusc, inexplicabil...Timpul nu mai avusese răbdare...

Întâlnirea

            Mă legăn în balansoarul din sufragerie, uitându-mă la televizor. De fapt, privesc neatentă ecranul, cu sonorul închis. Pe măsuță m-așteaptă cafeaua cu lapte, aceeași ca-n fiecare dimineață. Îmi las mintea să hoinărească, strecurându-se printre amintirile triste, așa cum am învățat-o cu greu s-o facă. Zâmbesc, pentru prima oară după atâta timp: uite că viața poate fi uneori și frumoasă, îți rezervă surprize când nu te mai aștepți.

            Ca și acum câteva luni, pe la-nceputul verii, când mă dusesem să-mi văd părinții, în urbea natală. Atunci, ca să mai scăpăm de cicăleala lor interminabilă și să ne eliberăm nițel mintea de griji, am scos-o într-o după-amiază pe soră-mea în oraș. Deși nu mai stau acolo de peste patruzeci de ani, de orice colț de stradă mă leagă o amintire frumoasă, așa că-mi place să mă plimb și să-mi aduc aminte de clădiri, oameni, întâmplări. Plus că o bârfă scurtă despre ce s-a mai întâmplat prin orașelul de provincie, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, nu strică niciodată. Mergând noi așa, la braț, și sfătuindu-ne cum să ne descurcăm cu părinții noștri nonagenari, am auzit-o pe Maria spunând:

            - Auzi, dragă, nu cumva pe strada asta stătea iubitul ăla al tău din liceu, Alexandru și nu mai știu cum?

            - Care Alexandru? De Alexandru Vintilă zici? Ai dreptate, cred că pe-aici stăteau părinții lui. Dar n-a fost iubitul meu, exagerezi. Ne-am plimbat doar de câteva ori, la cofetărie, la un dans și cam atât. Nici măcar nu ne-am sărutat vreodată. Poate doar așa, prietenește, pe obraz...Știi că singurul bărbat din viața mea a fost Victor...

            - Știu, dragă, știu, dar eu vorbesc despre ce s-a întâmplat înainte de Victor. Povestea cu Alexandru a fost în liceu, era amor mare între voi. Deși eram copil, tot mi-aduc aminte cum te piteai când primeai scrisorele pe ascuns...

            Ca să vezi, avea dreptate Maria. Și uitasem de povestea asta. Așa e, fusese ceva între mine și Alexandru, chiar dacă nu ne spuseserăm vorbe mari de iubire și nici nu ne făcuserăm planuri de viitor. Eram elevi la același liceu, dar el, cu vreo doi ani mai mare ca mine, plecase la un moment dat în armată. Câteva luni îmi trimisese în fiecare săptămână câte-o scrisoare, așa cum promisese, iar eu îi răspundeam pe furiș, să nu mă prindă ai mei, care ziceau că încă sunt prea mică pentru asta. Treptat, epistolele îi deveniseră mai reci, apoi se răriseră, până încetaseră de tot. Când s-a întors în oraș, eu mă pregăteam să plec la facultate, în metropolă. Ne mai întâlniserăm o dată sau de două ori, dar magia dintre noi se risipise, parcă nici nu ne mai cunoșteam. Aflasem apoi, de-a lungul anilor, că se căsătorise, avea o nevastă și doi copii, care de-acum trebuia să fie mari, la casele lor. Știam că făcuse carieră în armată, probabil că între timp se și pensionase, la fel ca mine. Da, acum îmi aminteam de el...

      Taman în momentul ăla, când începuse să m-apuce nostalgia, am simțit cotul soră-mii înfipt în șoldul meu stâng:

Continuarea pe Catchy

Guguștiuc

E o zi însorită de început de vară și-un vânticel cald adie printre copaci. Am pe mine un pulovăraș subțire, cu ajur, încă e răcoare dimineața. Mai e până când căldura sufocantă a verii se va instala peste oraș.

Merg agale pe aleea din spatele blocului și urmăresc atentă dantela desenată de razele soarelui printre frunzele plopilor înalți. Îmi place să sar peste fiecare crăpătură din asfalt, e joaca mea preferată. Am în picioare niște pantofiori de lac și ciorapi trei sferturi albi, croșetați din bumbac subțire. Prin găurelele delicate ale ciorapilor se văd petice de piele măslinie.

Miroase frumos afară, a tei și-a flori de toate culorile, iar cântecul unui guguștiuc îmi însoțește pașii: gu-guuu-știuc, gu-guuu-știuc!

Mâna mea mică e toată cuprinsă de mâna bunicii. Îi simt căldura, mă ține strâns să nu cad, să nu pățesc ceva.

Am 5 ani azi și sunt cu bunica mea...