Mai 1980.
Mama mi-a spus de ceva timp c-o s-avem un musafir deosebit. Nu-l
cunosc, dar e cineva important, pentru el se răstoarnă casa cu fundul în
sus, se văruiește, se mută mobile și se pune faianță. Ai mei cumpără bunătăți din Piața Amzei,
de prin Obor sau de la cunoștințe care fac rost pe sub mână de trufandale. Mama vrea neapărat să gătescă niște feluri de mâncare speciale, iar băutura trebuie să fie și
ea deosebită, așa că bunicul, preot vicar, ne aduce un vin bun bisericesc de
prin depozitele Patriarhiei. Totul o să fie perfect,
ireproșabil, fără greș.
În ajunul vizitei, sunt trimisă cu
tata la piața de flori de la Hala Unirii. Cumpărăm un braț enorm de liliac mov,
care e pus într-o vază înaltă, așezată în sufragerie pe-un stativ de faianță verde,
împrumutat special de la bunica. Celelalte camere sunt împodobite cu zeci de
lalele albe, galbene, roșii, pestrițe.
Vine și ziua mult așteptată. Sunt
îmbrăcată, aranjată, dichisită și mi se atrage atenția să fiu cuminte și să nu
vorbesc neîntrebată. Cu ceva întârziere, la ușa noastră apare un domn cu o
frunte înaltă, înconjurată, ca o coroană, de un păr cărunt și buclat. Poartă
niște ochelari mari, cu lentile groase și rame închise la culoare. Mama se învârte în jurul lui neîncetat, încercând
să-i ghicească și cea mai mică dorință. Înțeleg că lucrează împreună, îi este șef.
Domnul, care mie mi se pare cam bătrân,
vorbește frumos și spune lucruri interesante, din care nu pricep mai nimic. Sunt
puțin speriată de el, dar rezist nemișcată pe scaun, ore întregi, ascultând
atent ce se spune, fără să pierd vreun cuvânt.
La un moment dat, înveselit de vinul
alb, musafirul se-ntoarce mirat spre mine, ca și când abia atunci mă observă la
masă. Mângâindu-mă ușor pe obraz, mă-ntreabă:
- Câți ani ai, drăguță?
- Opt, îi răspund eu timid, sunt în clasa a doua.
- Foarte bine, poate-ai să fii nevasta băiatului meu, Nicolae!, îmi spune
râzând.
Târziu în noapte, invitatul pleacă.
Eu dorm deja în camera mea, epuizată de emoție și amețită de vorbele multe din
care-am înțeles prea puțin.
A trecut exact o săptămână de la
vizita domnului cu voce blândă. E prânzul, m-am întors de puțin timp de la
școală. Sună telefonul, mama răspunde și, după câteva clipe, începe să țipe,
plângând: A murit, a murit Marin Preda!
Știam despre cine era vorba: musafirul
nostru cu ochelari murise brusc, inexplicabil...Timpul nu mai avusese
răbdare...