Întâlnirea

            Mă legăn în balansoarul din sufragerie, uitându-mă la televizor. De fapt, privesc neatentă ecranul, cu sonorul închis. Pe măsuță m-așteaptă cafeaua cu lapte, aceeași ca-n fiecare dimineață. Îmi las mintea să hoinărească, strecurându-se printre amintirile triste, așa cum am învățat-o cu greu s-o facă. Zâmbesc, pentru prima oară după atâta timp: uite că viața poate fi uneori și frumoasă, îți rezervă surprize când nu te mai aștepți.

            Ca și acum câteva luni, pe la-nceputul verii, când mă dusesem să-mi văd părinții, în urbea natală. Atunci, ca să mai scăpăm de cicăleala lor interminabilă și să ne eliberăm nițel mintea de griji, am scos-o într-o după-amiază pe soră-mea în oraș. Deși nu mai stau acolo de peste patruzeci de ani, de orice colț de stradă mă leagă o amintire frumoasă, așa că-mi place să mă plimb și să-mi aduc aminte de clădiri, oameni, întâmplări. Plus că o bârfă scurtă despre ce s-a mai întâmplat prin orașelul de provincie, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, nu strică niciodată. Mergând noi așa, la braț, și sfătuindu-ne cum să ne descurcăm cu părinții noștri nonagenari, am auzit-o pe Maria spunând:

            - Auzi, dragă, nu cumva pe strada asta stătea iubitul ăla al tău din liceu, Alexandru și nu mai știu cum?

            - Care Alexandru? De Alexandru Vintilă zici? Ai dreptate, cred că pe-aici stăteau părinții lui. Dar n-a fost iubitul meu, exagerezi. Ne-am plimbat doar de câteva ori, la cofetărie, la un dans și cam atât. Nici măcar nu ne-am sărutat vreodată. Poate doar așa, prietenește, pe obraz...Știi că singurul bărbat din viața mea a fost Victor...

            - Știu, dragă, știu, dar eu vorbesc despre ce s-a întâmplat înainte de Victor. Povestea cu Alexandru a fost în liceu, era amor mare între voi. Deși eram copil, tot mi-aduc aminte cum te piteai când primeai scrisorele pe ascuns...

            Ca să vezi, avea dreptate Maria. Și uitasem de povestea asta. Așa e, fusese ceva între mine și Alexandru, chiar dacă nu ne spuseserăm vorbe mari de iubire și nici nu ne făcuserăm planuri de viitor. Eram elevi la același liceu, dar el, cu vreo doi ani mai mare ca mine, plecase la un moment dat în armată. Câteva luni îmi trimisese în fiecare săptămână câte-o scrisoare, așa cum promisese, iar eu îi răspundeam pe furiș, să nu mă prindă ai mei, care ziceau că încă sunt prea mică pentru asta. Treptat, epistolele îi deveniseră mai reci, apoi se răriseră, până încetaseră de tot. Când s-a întors în oraș, eu mă pregăteam să plec la facultate, în metropolă. Ne mai întâlniserăm o dată sau de două ori, dar magia dintre noi se risipise, parcă nici nu ne mai cunoșteam. Aflasem apoi, de-a lungul anilor, că se căsătorise, avea o nevastă și doi copii, care de-acum trebuia să fie mari, la casele lor. Știam că făcuse carieră în armată, probabil că între timp se și pensionase, la fel ca mine. Da, acum îmi aminteam de el...

      Taman în momentul ăla, când începuse să m-apuce nostalgia, am simțit cotul soră-mii înfipt în șoldul meu stâng:

Continuarea pe Catchy