miercuri, 16 august 2017

Iuda

Am citit Iuda, de Amos Oz. O carte frumoasă, calmă, scrisă cu un soi de bunătate care-ți lasă un gust tare plăcut până la sfîrșit. Autorul se folosește de o poveste improbabilă de iubire ca să discute de fapt despre două subiecte mult mai serioase, mai importante și mai durabile în timp: imaginea lui Isus (și a lui Iuda) și frământările politice care au dus la formarea statului Israel, din perspectivă evreiască.
 Pe mine, recunosc, mă preocupă mai mult iubirea (mai ales când e vorba despre o femeie frumoasă de 45 de ani, ceea ce nu prea găsești în multe romane de dragoste) decât religia sau politica. Cu toate astea, tot citind, m-am trezit că devin din ce în ce mai interesată de ideea (logică de altfel) că nu îl poți înțelege pe celălalt (adversar politic, credincios al altei religii sau persoană de alt sex) până când nu încerci să te pui în pielea lui și să vezi lucrurile din perspectiva opusă. Și că, până la urmă, trădarea și loialitatea pot fi două fețe ale aceleiași monede.
O carte pe care o recomand celor care vor poate să afle lucruri noi, așezate într-o lumină diferită, despre fapte și idei vechi, care par de nezdruncinat și despre care credem că știm deja totul și în care personajul pozitiv și cel negativ au fost demult stabilite.
Vă las câteva citate care mi-au plăcut mai mult (nu uitați că autorul este un evreu care locuiește în Israel):
„Dacă evreii l-ar fi acceptat*, toată istoria ar fi arătat complet altfel. Biserica nici nu ar fi apărut. Și poate că toată Europa ar fi adoptat o versiune moderată și rafinată a iudaismului. Astfel am fi fost cruțați de exil, de urmăriri, de pogromuri, de inchiziție, de defăimări, de dezbinări și de Shoah**.”
* pe Isus
** Holocaust
„Ceea ce se întâmplă între noi și creștini e ceva profund și obscur, și va dura încă o sută de generații. Cât timp fiecare copilaș e învățat de la sânul mamei că încă trăiesc în lumea asta creaturi care sunt ucigașii lui Dumnezeu, sau urmașii ucigașilor lui Dumnezeu, nu vom avea liniște.”
„Între evrei și arabi nu e și nu a existat niciodată vreo neînțelegere. Dimpotrivă. De câteva decenii, între ei e o înțelegere perfectă: arabii vor țara asta pentru că e singura lor țară. Nu au alta în afară de ea, iar noi o vrem din exact același motiv.”
„Evreii de aici sunt un mare câmp de refugiați, și arabii la fel. Și de acum înainte, arabii trăiesc zi de zi nenorocirea înfrângerii lor, iar evreii trăiesc noapte de noapte groaza răzbunării lor.”

Și preferatul meu:
„Cine acceptă să se schimbe, cine are curajul să se schimbe, va fi întotdeauna considerat trădător de cei care nu sunt capabili de nicio schimbare și se tem de schimbare ca de moarte, și nu înțeleg ideea de schimbare, pe care o urăsc.”

Luni de fiere



Am citit Luni de fiere, de Pascal Bruckner. Am descoperit una dintre cele mai hidoase cărți pe care le-am citit vreodată. Nu mă înțelegeți greșit, nu este o carte proastă, dimpotrivă, este scrisă magistral (deși cred că traducerea e nițel cam prețioasă). Urâțenia ei respingătoare ei e urâțenia care zace asunsă în fiecare dintre noi. Citind-o, descoperi o carte care te pălmuiește, te dă cu capul de pereți și te obligă să te uiți în oglindă și să te recunoști, spulberându-ți toate iluziile. Bruckner duce la extrem, până aproape de patologic, mai întâi iubirea, transformată apoi într-un sentiment cel puțin la fel de puternic, ura profundă. Cu cât iubești mai mult pe cineva, cu atât e posibil să ajungi să-i dorești răul, chiar fizic, atunci când te face să suferi. Pentru că iubind, dai altuia puteri absolute asupra ta și devii vulnerabil, iar când iubirea se termină, întotdeauna din vina celuilalt, ura va fi totală. Oamenii nu sunt buni, blânzi și iubitori, sufletul omenesc ascunde o mocirlă de gelozie, răutate, cruzime, meschinărie și minciună, iar romanul ăsta le scoate pe toate la iveală.
Am găsit nenumărate pasaje memorabile, dureros de reale, aproape că nicio pagină nu mi-a rămas nesubliniată, dar n-am să postez nici unul dintre ele, cu speranța deșartă că poate, printr-o minune, Bruckner se înșală și iubirea devărată există și poate dura în timp.
Dacă vreți o carte adevărată, dar incomodă, citiți-o. Dacă vreți un roman siropos de dragoste, care să vă hrănească iluziile, evitați-o.

miercuri, 2 august 2017

La cofetărie


În Mangalia, pe strada principală, am descoperit o cofetărie cochetă, amenajată într-o casă veche, frumos și cu grijă renovată. Vânzătoarea, o fată durdulie de vreo douăzeci de ani, mă întâmpină cu zâmbetul pe buze și pare amabilitatea întruchipată. Mă uit în vitrina plină de prăjituri clasice de cofetărie, de la choux a la creme la eclere și savarine, și observ una cu un nume mai neobișnuit, dar care îmi atrage atenția: Prăjitură egipteană. Îi zâmbesc domnișoarei de la tejghea și-o întreb: 
 - Cum e prăjitura asta egipteană? E bună, nu-i așa?
- Nu, îmi răspunde scurt, cu o mină serioasă.
- Cum nu? Chiar nu e bună?, insist eu nedumerită.
- Nu, azi nu e bună. Mâine o să fie bună.
- Aha! Dar choux-urile astea sunt bune, nu? Le iau pentru copii…
- Alea cu cremă de vanilie nu sunt bune, îmi răspunde ea ușor încruntată. Alea cu cacao, da.
- Încep să mă prind în jocul ei și continui:
- Dar rulada cu iaurt? E bună?
- Eu zic că nu e bună, mai bună e amandina, dar faceți cum vreți.
- Sigur, sigur, dumneavoastră știți mai bine! Văd că aveți și cornulețe cu rahat! Vai, ce mult îmi plac! Ce părere aveți, să-mi iau cornulețe cu rahat?
- Nu!
- Nu? Aoleu, păi îmi plac tare mult!
- Vă cred, dar luați cornulețe cu nucă. Mâine puteți să luați și cu rahat.
În final, am ascultat, firește, de sfaturile ei și într-adevăr, prăjiturile au fost toate bune și extrem de proaspete. Termitele de-acasă le-au terminat în zece secunde și erau gata să mă trimită să mai cumpăr un rând… Poate la anu’, cine știe…